Într-o dimineață obișnuită, când încă ai urme de somn în colțul ochilor și încerci să potrivești body-ul pe un copil care pare, dintr-odată, mult prea puternic pentru dimensiunea lui, se poate strecura un gând mic și deranjant: oare e normal să fie așa încordat?
Îl ridici, și corpul i se face ca o sfoară, umerii se strâng, spatele se arcuiește, iar tu, fără să vrei, îți ții respirația. Apoi, peste câteva minute, parcă se relaxează și râde. Și te simți un pic ridicol că te-ai speriat. Numai că gândul rămâne acolo, ca o firimitură în pat.
Hipertonia la sugar e genul de cuvânt care sună ca o sentință, deși nu e neapărat. Uneori e un semn de alertă, alteori e un indiciu că bebelușul trece printr-o etapă, sau că are nevoie de o mână pricepută care să-l ajute să-și găsească echilibrul. De cele mai multe ori, părinții nu au nevoie de diagnostice savante, ci de repere simple și de un plan clar. Asta încerc să fac mai jos: să pun lucrurile în ordine, fără dramă inutilă, dar nici cu optimism din acela de vitrină.
Ce înseamnă, de fapt, tonusul muscular la un bebeluș
Tonusul muscular e tensiunea de bază a mușchilor, acea pregătire permanentă care ne ține corpul în formă și ne permite să ne mișcăm fără să ne prăbușim ca o păpușă de cârpă. La adulți, tonusul e atât de familiar încât nici nu-l observăm. La bebeluși, însă, se vede și se simte. Uneori îl simți la propriu în palme, când îl ridici și îți dai seama că nu se mulează pe tine, ci parcă se împotrivește.
Tonusul la sugari nu e o linie dreaptă. Nou-născuții vin pe lume cu o combinație ciudată de reflexe, tensiuni și relaxări. În primele săptămâni, mulți par mai strânși, cu mâinile în pumni și genunchii aduși spre burtică, mai ales dacă au stat mult timp într-o poziție fixă în uter. În același timp, alți bebeluși par moi, ca și cum îi alunecă capul în lateral de fiecare dată când îi iei în brațe. Ambele extreme pot avea explicații normale, dar, da, pot fi și semne care merită urmărite.
Când vorbim despre hipertonie, vorbim despre un tonus muscular crescut, adică mușchi prea încordați pentru vârsta și contextul copilului. Important e cuvântul context. Un sugar poate fi încordat când e speriat, când are o durere de burtă, când e obosit, când îl schimbi repede sau când camera e rece. Și asta nu înseamnă automat hipertonie. Hipertonia e mai degrabă un tipar, o consistență a încordării, ceva ce se repetă și strică felul în care se mișcă și în care învață mișcările noi.
Hipertonie, spasticitate, rigiditate: de ce terminologia contează, chiar dacă sună tehnic
În limbajul părinților, hipertonia înseamnă, de obicei, bebelușul e rigid. În limbajul clinic, lucrurile sunt un pic mai nuanțate. Hipertonia e un termen umbrelă, iar în interiorul lui pot intra spasticitatea, distonia și rigiditatea. Nu e nevoie să memorezi definiții ca pentru un examen, dar e util să știi că nu toate încordările sunt la fel.
Spasticitatea e acel tip de rezistență la mișcare care se simte mai ales când încerci să îndoi sau să întinzi o articulație. Uneori pare că mușchiul ține și apoi, brusc, cedează. Distonia e mai ciudată, pentru că poate da posturi neobișnuite, mișcări mai răsucite, variații de la un moment la altul, ca și cum corpul nu știe exact ce plan să urmeze. Rigiditatea e o rezistență mai constantă, ca un arc care nu se destinde ușor.
De ce contează? Pentru că și intervenția contează. Un kinetoterapeut bun nu se uită doar la cât de tare e mușchiul, ci la felul în care copilul folosește corpul, la cum își coordonează mișcările, la cum răspunde la atingeri, sunete, schimbări de poziție. Tonusul e doar o piesă, nu tot puzzle-ul.
Cum se vede hipertonia acasă, în lucruri mărunte, din viața de zi cu zi
Aici e partea care îi interesează pe cei mai mulți părinți: ce anume ai putea observa fără să ai studii medicale și fără să faci experimente ciudate cu propriul copil.
Uneori primul semn apare când îl iei în brațe. Îl ridici pe sub axile și ai impresia că se înțepenește. Brațele nu cad natural, ci rămân lipite sau întinse, iar capul nu se așază cuminte, ci parcă se trage înapoi. La unii bebeluși apare arcul acela al spatelui, o arcuire în extensie, ca și cum ar vrea să se îndepărteze de tine. Poate părea un gest de supărare sau de colici, și uneori chiar asta e. Numai că, în hipertonie, arcuirea se repetă foarte des și pare să vină din corp, nu dintr-o emoție trecătoare.
Îți mai dai seama la schimbat. În loc să-și relaxeze picioarele, le ține drepte și le împinge, iar scutecul se transformă într-o mică luptă de sumo. Când încerci să îndoi genunchii, simți rezistență. Uneori picioarele se încrucișează, ca o foarfecă, mai ales când îl ridici în poziție verticală. Unii părinți descriu asta foarte simplu: are picioare de ballerina. Poate să stea pe vârfuri când îl ții în picioare, deși încă e foarte mic, și pare că apasă puternic în podea.
La mânuțe, semnele pot fi discrete. Pumnii strânși sunt comuni la nou-născuți, dar, dacă după câteva luni copilul încă ține pumnii încleștați aproape tot timpul și deschiderea palmei e dificilă, merită observat. Uneori un deget mare e prins în pumn. Alteori brațele rămân în flexie și par mereu pregătite de gardă, ceea ce poate îngreuna prinderea jucăriilor sau ducerea mâinii la gură.
Timpul pe burtă, atât de lăudat în postările de parenting, poate deveni un teren minat. Un bebeluș hiperton poate să se încordeze și mai tare când e pus pe burtă, să își împingă capul prea mult pe spate, să își arcuiască trunchiul și să pară că se enervează din primele secunde. Uneori, în loc să-și adune coatele sub umeri și să stea sprijinit, face un fel de plank rigid, cu greutatea dusă pe vârfuri și pe piept. La alții, paradoxal, tonusul crescut nu înseamnă control bun, ci tocmai dificultatea de a organiza mișcarea. Par puternici, dar nu își găsesc ușor pozițiile.
Se mai vede și în somn. Unii bebeluși hipertonici dorm cu corpul în tensiune, cu brațele strânse sau cu spatele arcuit, iar trezirile sunt mai frecvente. Nu e o regulă, și nici nu vreau să sperii pe nimeni. E doar un tablou posibil.
Mai e și partea de asimetrie, care e, pentru mine, unul dintre cele mai importante semnale. Dacă un copil își întoarce capul aproape mereu într-o parte, dacă folosește mai mult o mână, dacă trunchiul pare să se curbeze constant spre un sens, dacă într-o parte se încordează mai mult decât în cealaltă, atunci nu mai vorbim doar despre un copil mai tensionat, ci despre un tipar care poate influența dezvoltarea.
Și încă ceva, care pare banal, dar nu e: felul în care plânge și cum se liniștește. Sunt bebeluși care, când plâng, se strâng ca un ghem, și sunt alții care, când plâng, se întind și se arcuiesc. Dacă plânsul vine mereu cu o încordare masivă, dacă pare că se blochează într-o postură și îi e greu să iasă din ea, asta poate fi un indiciu.
Cum diferențiem o etapă normală de un semn care cere evaluare
Aici intrăm într-o zonă sensibilă, pentru că părinții sunt, pe bună dreptate, extenuați. Și când ești extenuat, orice simptom pare mai mare. În plus, internetul are o abilitate specială de a transforma o mică îndoială într-o catastrofă.
Un reper util este persistența. Dacă încordarea apare doar în anumite momente, la oboseală, la colici, la baie, la schimbat, și între acele episoade copilul se mișcă relativ liber, nu e același lucru cu un tonus crescut constant. Apoi, contează progresul. Un copil poate fi mai rigid la început, dar, pe măsură ce trec săptămânile, începe să-și deschidă palmele, să-și aducă mâinile la linia mediană, să-și miște capul dintr-o parte în alta fără să se blocheze. Dacă vezi că lucrurile se așază, chiar și încet, e un semn bun.
Contează și calitatea mișcării. Un sugar poate fi energic, poate să împingă puternic în picioare și să pară mereu gata de acțiune, dar totuși să aibă mișcări fluide, să se relaxeze la contact, să accepte poziții diferite. În hipertonie, mișcarea e adesea sacadată, limitată, parcă făcută cu frâna trasă.
Și mai contează un lucru greu de explicat, dar foarte real: senzația de luptă la manevrele simple. Dacă îmbrăcatul, schimbatul, ridicatul, băița, totul pare o mică confruntare cu corpul copilului, dacă ai impresia că nu poți să-i îndoi brațele fără să forțezi, atunci merită măcar o evaluare.
Apropo, evaluare nu înseamnă panică. Înseamnă să lași pe cineva cu experiență să se uite, să pună câteva întrebări, să observe câteva mișcări. Uneori ieși de acolo cu un e în limite, urmărim, alteori cu un plan simplu de exerciții și câteva recomandări de poziționare. Și, uneori, cu o trimitere către neurolog sau către pediatru pentru investigații suplimentare.
Când e cazul să mergi rapid la medic, fără să mai aștepți
În general, hipertonia e un subiect care se evaluează în timp, nu la urgență. Dar există situații în care e mai bine să nu amâni. Dacă bebelușul are episoade în care pare că se blochează brusc, cu privirea fixă, cu mișcări repetitive sau neobișnuite, dacă se învinețește, dacă are dificultăți importante de hrănire, dacă pare foarte somnolent sau, dimpotrivă, extrem de iritabil și inconsolabil, atunci trebuie discutat rapid cu medicul. La fel, dacă observi că a pierdut achiziții pe care le avea, de exemplu nu mai ridică capul cum o făcea sau nu mai urmărește cu privirea, e un semnal care nu se ignoră.
Nu scriu asta ca să pun un nor peste tot, ci ca să fie clar că există și un prag de prudență sănătoasă.
Cum se pune diagnosticul și ce înseamnă o evaluare completă
Când cineva îți spune, cu aer foarte sigur, că bebelușul are hipertonie, e normal să vrei imediat o confirmare clară. Numai că tonusul nu se măsoară ca febra. E o combinație de observație și de experiență.
Medicul pediatru și medicul neurolog sunt cei care pot pune diagnosticul, pot evalua contextul medical și pot decide dacă e nevoie de investigații. Kinetoterapeutul poate suspecta, poate descrie ce vede și poate lucra pe partea funcțională, dar nu ar trebui să joace rolul de diagnostic final. E o diferență importantă, chiar dacă, în viața reală, părinții ajung adesea întâi la kinetoterapeut și abia apoi la medic.
În cabinet, evaluarea începe, de multe ori, cu lucruri care par simple. Cum stă copilul când e lăsat liber, pe spate sau pe burtă. Dacă își ține capul într-o parte. Dacă are mișcări variate sau repetă aceleași posturi. Apoi vine partea de manipulare blândă, în care se verifică rezistența la mișcare, calitatea mobilității, reacțiile de redresare, felul în care se activează musculatura când îl ridici sau când îl întorci. La sugari se urmăresc și reflexele primitive și răspunsurile posturale, pentru că ele spun multe despre maturizarea sistemului nervos.
Investigațiile, când sunt necesare, depind de povestea copilului. Uneori se recomandă ecografie transfontanelară la cei mici, alteori investigații imagistice mai detaliate, analize sau teste genetice, dar nu e o regulă. În multe cazuri, cel mai valoros instrument rămâne urmărirea în timp, cu reevaluări periodice. Sună frustrant, știu. Dar, de fapt, e felul corect de a nu pune etichete pripite.
De ce apare hipertonia și de ce nu e bine să ghicim cauza
Întrebarea pe care o aud des, chiar și nerostită, e: de la ce e? E de la naștere? E de la cum l-am ținut? E de la faptul că nu l-am pus suficient pe burtă? E de la reflux? E din vina mea?
Aici vreau să fiu foarte fermă: rar, aproape niciodată, e vina părinților. Tonusul muscular ține de sistemul nervos și de maturizarea lui, iar cauzele pot fi variate. Unii copii au tonus crescut după o naștere dificilă sau după o perioadă de suferință neonatală. Unii vin prematur și au un sistem nervos care încă învață să regleze totul.
Uneori apar condiții neurologice mai complexe, iar hipertonia e doar una dintre manifestări. Alteori, tonusul crescut e tranzitoriu, se ameliorează cu intervenție timpurie și cu timpul.
Da, refluxul poate duce la arcuiri ale spatelui. Da, colicile pot face un copil să se încordeze. Da, un bebeluș foarte sensibil la stimuli poate să-și tensioneze corpul ca un mecanism de apărare. Doar că diferența o face ansamblul: cât de des, cât de intens, cum evoluează, ce se întâmplă cu restul dezvoltării.
De aceea, e mai util să te gândești la hipertonie ca la un semn pe care îl pui pe masă, nu ca la un verdict pe care îl scrii cu pixul permanent.
Ce face un kinetoterapeut și de ce rolul lui nu e doar să întindă mușchiul
În imaginarul colectiv, kinetoterapeutul e omul care vine, face niște mișcări, întinde niște membre, iar copilul, în mod miraculos, devine mai flexibil. În realitate, un kinetoterapeut bun lucrează cu sistemul nervos, cu controlul mișcării, cu experiența corporală a copilului, nu doar cu mușchiul ca obiect.
Primul lucru pe care îl face, de obicei, este o evaluare funcțională. Se uită la postură, la simetrie, la cum își mișcă bebelușul capul, trunchiul, mâinile și picioarele. Observă cum reacționează la schimbările de poziție, cum tolerează timpul pe burtă, cum se organizează când e ridicat, cum se liniștește.
Uneori îți pune întrebări aparent ciudate: cum doarme, cum mănâncă, ce îl calmează, ce îl supără. Nu e curiozitate gratuită. Toate aceste lucruri sunt, într-un fel, parte din modul în care sistemul nervos procesează lumea.
Apoi vine partea de intervenție. În cazul tonusului crescut, obiectivul nu e să slăbești mușchiul, ci să ajuți copilul să găsească un tonus mai adaptat, să învețe să alterneze între tensiune și relaxare, să folosească mușchii potriviți în momentul potrivit. Un bebeluș hiperton folosește adesea mușchi mari, globali, ca să se stabilizeze, pentru că îi e greu să activeze fin, să dozeze. Kinetoterapeutul încearcă să-i ofere experiențe de mișcare în care corpul învață altă cale.
Metodele diferă de la terapeut la terapeut. Vei auzi de abordări neurodezvoltative, de facilitare, de poziționări, de exerciții ghidate, de metode ca Bobath sau Vojta. Numele pot suna intimidant, dar, în esență, multe dintre ele urmăresc același lucru: să stimuleze modele de mișcare cât mai apropiate de cele tipice, să reducă posturile rigide, să încurajeze simetria și controlul.
Îmi place să spun că un kinetoterapeut bun nu face gimnastică, ci traduce pentru corpul copilului niște pași pe care acesta nu îi poate lua singur, încă. E ca atunci când înveți să înoți și cineva îți ține ușor abdomenul la suprafață, ca să înțelegi ce înseamnă flotabilitatea. Nu înoată în locul tău, dar îți dă șansa să simți corect.
Cum arată, concret, o ședință de kinetoterapie pentru un sugar cu tonus crescut
De obicei, nu seamănă cu ce ne imaginăm din filme. Nu e o sală rece cu aparate. E mai degrabă o cameră caldă, cu saltele, mingi, jucării simple, uneori oglinzi, și multă, multă atenție la detalii.
Terapeutul începe prin a-l lăsa pe copil să se acomodeze. Unii bebeluși se încordează și mai tare când intră într-un mediu nou. Nu e momentul să tragi de el. Uneori, primele minute sunt despre a-l liniști, a-l lăsa să se uite, a-l lăsa să se simtă în siguranță. Apoi, terapeutul lucrează pe poziții.
Poate folosi poziția pe burtă, dar într-un mod adaptat, cu suport sub piept, cu coatele aduse blând. Poate lucra pe spate, încurajând mâinile către mijloc, deschiderea palmelor, flexia ușoară a șoldurilor. Poate lucra pe lateral, poziție care, pentru mulți bebeluși hipertonici, e surprinzător de liniștitoare, pentru că reduce extensia aceea dramatică a spatelui.
Manevrele sunt, în mod ideal, lente și dozate. Tonusul crescut nu iubește graba. Un terapeut priceput simte rezistența și nu o înfruntă cu forță, ci o ocolește. Folosește mișcări de balans, compresii ușoare, ghidaj, atingeri care scad excitabilitatea. Sună abstract, dar părinții văd repede diferența: copilul pare mai în corpul lui, mai capabil să stea într-o poziție fără să se lupte cu ea.
Ședința include aproape mereu și partea de educație pentru părinți. Uneori asta e, de fapt, miezul. Pentru că terapia nu se întâmplă doar o dată sau de două ori pe săptămână, ci în fiecare ridicare, în fiecare schimbat, în fiecare joacă. Acolo se construiește progresul.
Ce poate învăța familia de la kinetoterapeut, dincolo de exerciții
Când ai un sugar cu tonus crescut, ajungi să te temi de propriile mâini. Îți e frică să nu greșești, să nu-l strici, să nu îl forțezi. Și atunci ajungi fie să îl ții foarte rigid și pe el, ca să nu scape, fie să îl manevrezi foarte rapid, ca să termini mai repede, ca și cum schimbatul ar fi un concurs. Și copilul simte asta.
Un kinetoterapeut bun te învață lucruri mici care schimbă mult. Te învață cum să îl ridici din pătuț fără să îl tragi pe sub axile, cum să îl întorci prin lateral, cum să îl așezi astfel încât să îi fie mai ușor să își relaxeze umerii.
Te învață să îl îmbraci și să îl dezbraci fără să îi tragi mâinile ca pe niște mâneci de jachetă. Te învață să îi oferi sprijin în pelvis și trunchi, nu să îl agăți de brațe. Și, poate cel mai important, te învață să observi ce îl tensionează și ce îl ajută.
Îmi place mult ideea asta, de observație. Pentru că părinții au deja un talent uriaș aici, doar că sunt copleșiți. Când cineva îți pune un pic de ordine în ceea ce vezi zi de zi, dintr-odată nu mai ești în ceață.
Dacă ai nevoie de un reper practic, există și resurse scrise în română care explică pe înțelesul părinților semnele de tonus și ce poți urmări acasă, cum ar fi Iuvokids. Nu e un substitut pentru evaluare, dar poate fi o lumină bună, pe un hol lung.
Ce se poate face acasă, între ședințe, fără să transformi viața într-un program militar
Aici e locul unde părinții fie devin perfecționiști, fie renunță. Și le înțeleg pe ambele tipologii. Unii vor să facă totul ca la carte, să bifeze, să cronometreze. Alții au deja prea multe pe cap și li se pare că terapia e încă o povară.
Realitatea, pentru majoritatea familiilor, e undeva la mijloc. Nu ai nevoie de ore întregi de exerciții. Ai nevoie ca lucrurile cotidiene să fie un pic mai inteligente.
Poziționarea contează enorm. Un copil cu tonus crescut are tendința să se ducă în extensie, adică să-și arcuiască spatele, să întindă picioarele, să ridice umerii. Pozițiile care aduc corpul ușor în flexie, care îi permit să-și aducă mâinile spre mijloc, care îl ajută să stea pe lateral, pot să scadă această tendință.
În loc să îl așezi mereu în scoică, foarte drept și rigid, uneori e mai util să îl ții în brațe astfel încât pelvisul să fie sprijinit și genunchii ușor flexați. În loc să îl schimbi pe o suprafață alunecoasă, unde simte instabilitate și se încordează, uneori o saltea fermă, un prosop rulat, o mână așezată calm pe trunchi fac diferența.
Joaca e alt instrument, și e, sincer, cel mai frumos. Mulți bebeluși hipertonici răspund bine la jocuri care aduc mâinile spre linia mediană, la obiecte ușoare pe care le pot apuca fără să se lupte, la stimuli vizuali care îi fac să întoarcă capul în ambele sensuri. Unii se relaxează când sunt legănați lent, când sunt ținuți aproape, când li se vorbește încet, aproape șoptit.
Alții au nevoie de mai multă energie, de mișcare ritmică, de cântece. Nu există o rețetă universală, și asta e, în mod ciudat, o veste bună. Înseamnă că îl poți cunoaște pe copilul tău, nu doar să îl tratezi.
Timpul pe burtă merită păstrat, dar adaptat. Dacă îl pui pe burtă și se enervează, nu înseamnă că ai eșuat. Înseamnă că trebuie găsit un mod mai blând. Uneori începi cu câteva secunde, pe pieptul tău, în loc de saltea.
Uneori pui un prosop rulat sub piept. Uneori alegi momentul când e odihnit, nu când e flămând. Și, foarte important, nu îl lași să intre în extensia aceea rigidă, pentru că atunci exercițiul devine, pentru el, un antrenament al rigidității.
Mulți părinți întreabă despre masaj, înot, osteopatie, tot felul de lucruri care sună promițător când ești obosit și cauți o scurtătură. Masajul blând poate fi util, mai ales ca ritual de relaxare și conectare, dar nu ar trebui să doară și nu ar trebui să forțeze articulațiile.
Înotul pentru bebeluși poate fi minunat pentru plăcerea mișcării, dar apa nu rezolvă tonusul de una singură, iar copiii cu sensibilitate crescută pot deveni și mai agitați dacă sunt expuși brusc la stimuli puternici. Despre terapiile manuale, e bine să discuți cu medicul și cu terapeutul principal, ca să nu ajungi să faci, în paralel, lucruri care se bat cap în cap.
Ce nu recomand, și spun asta fără menajamente, sunt soluțiile care par comode, dar care încurajează tiparele greșite: premergătoare, săritori, poziții forțate în șezut prea devreme, stat mult timp pe vârfuri. La un copil cu tonus crescut, acestea pot întări și mai mult încordarea. Nu e o morală, e doar o observație practică.
Repere orientative de dezvoltare, ca să ai un fundal și să nu te raportezi doar la povești de pe internet
Dezvoltarea motorie nu e o întrecere, dar e util să ai în minte câteva repere, nu ca să pui ștampile, ci ca să simți direcția.
În primele luni, un copil ar trebui să înceapă să-și deschidă treptat palmele, să își ducă mâinile spre gură, să își aducă brațele spre mijloc, să tolereze din ce în ce mai bine statul pe burtă. Pe la două, trei luni, se vede adesea o schimbare: mișcările devin mai variate, capul începe să stea mai bine pe linia corpului, iar extensia aceea de nou-născut se mai domolește.
Pe măsură ce se apropie de patru, cinci luni, mulți bebeluși încep să se rostogolească sau măcar să arate intenția, prin rotiri ale trunchiului și ale bazinului. Tonusul crescut poate bloca această rotire și copilul rămâne fie foarte întins, fie foarte fixat într-o poziție, fără tranziții fluide.
Către șase luni, apare, de regulă, un interes tot mai mare pentru sprijin pe mâini, pentru ridicatul trunchiului, pentru explorare. Dacă tonusul e prea mare, copilul poate avea fie o împingere exagerată pe brațe, cu umerii ridicați și coatele blocate, fie o evitare a sprijinului, pentru că poziția îl tensionează și îl obosește.
Partea bună la reperele astea e că, odată ce începi terapia și ajustezi rutina de acasă, apar adesea mici salturi. Uneori vezi, într-o săptămână, o palmă care se deschide mai ușor. În alta, vezi că întoarcerea capului nu mai e o luptă. Sunt lucruri mici, dar, dacă le notezi mental, îți dau combustibil.
Ce poate schimba intervenția timpurie și de ce, uneori, contează să începi mai devreme
În primii ani de viață, creierul are o plasticitate extraordinară. În traducere: învață repede. Se reorganizează, creează conexiuni, ajustează. De aceea, multe programe de recuperare insistă pe intervenție timpurie. Nu pentru că e grav, ci pentru că e o fereastră bună.
În hipertonie, intervenția timpurie poate ajuta copilul să nu își fixeze tiparele rigide. Poate preveni asimetriile, poate facilita achiziții motorii, poate îmbunătăți confortul, somnul, hrănirea. Și poate reduce stresul familial, lucru despre care se vorbește prea puțin, dar care e real. Când nu te mai temi că fiecare schimbat e o luptă, parcă respiri altfel.
Atenție, însă: terapia nu e magie. Uneori progresul e rapid, alteori e lent. Uneori există o cauză neurologică mai complexă și atunci kinetoterapia e parte dintr-un plan mai mare, împreună cu medicul neurolog, pediatrul și, uneori, cu un terapeut ocupațional sau logoped. Nu e un eșec. E pur și simplu felul în care arată îngrijirea modernă.
Cum știi că terapeutul potrivit e, de fapt, potrivit
Aici o să fiu puțin subiectivă, pentru că am văzut familii care au trecut prin prea multe ședințe care au fost, de fapt, doar o rutină mecanică. Și, pentru un sugar, rutina mecanică poate face mai mult rău decât bine.
Un terapeut bun îți explică. Îți arată. Îți spune ce urmărește. Nu te face să te simți mic. Nu te ceartă că nu ai făcut tema perfect. Îți dă un plan realist pentru acasă, care se potrivește vieții tale, nu vieții ideale dintr-o broșură. Îți spune și când să te întorci la medic dacă ceva nu se potrivește.
Și mai e ceva: îți respectă copilul. Adică îl vede ca pe o persoană, nu ca pe un set de mușchi încăpățânați. Pare un detaliu sentimental, dar are efecte concrete. Un copil care se simte în siguranță se relaxează mai ușor. Iar relaxarea, în hipertonie, e jumătate din drum.
O notă despre vinovăție, pentru că apare mereu, chiar dacă nu e invitată
Aș vrea să pot scoate vinovăția din ecuația asta, dar știu că nu funcționează așa. Părinții se gândesc: dacă a fost nașterea prea grea? Dacă nu am insistat cu burta? Dacă l-am ținut prea mult în scoică? Dacă am făcut ceva greșit?
Adevărul e că, dacă ai ajuns să te întrebi, deja faci ceva bine: observi, îți pasă, cauți ajutor. Restul e muncă în echipă. Și copilul tău nu are nevoie de un părinte perfect, are nevoie de unul prezent, care se adaptează. Uneori, da, cu un pic de oboseală în voce și cu două fire de păr ciufulite. Și asta e în regulă.
Ce întrebări merită să ai în minte când mergi la o evaluare
În cabinet, emoțiile îți fac, uneori, un fel de gol în cap. Pleci cu sentimentul că ai fost acolo, dar nu știi exact ce s-a spus. Așa că ajută să intri cu câteva idei clare, nu neapărat scrise frumos, ci ținute undeva, în buzunarul minții.
E util să ceri explicații concrete despre ce se observă la copilul tău, ce tipare apar și ce înseamnă ele pe termen scurt. Ajută să înțelegi ce anume urmăriți în următoarele săptămâni, cum veți măsura progresul și ce semne ar arăta că planul trebuie ajustat. La fel de util e să discuți despre lucrurile de acasă care pot încuraja încordarea, nu ca să trăiești cu frica de a greși, ci ca să nu repeți zilnic, fără să vrei, aceeași mișcare care îl tensionează.
Iar dacă ceva nu se potrivește cu intuiția ta sau pleci de acolo mai tulburat decât ai intrat, e perfect legitim să cauți încă o opinie. Un copil mic nu pierde nimic dintr-o privire suplimentară, dar părinții câștigă adesea liniște.
Cum arată speranța realistă, cea care nu promite, dar nici nu se ascunde, cea care nu promite, dar nici nu se ascunde
Hipertonia la sugar e un drum care poate arăta foarte diferit de la un copil la altul. Unii au un tonus crescut tranzitoriu și, cu câteva luni de lucru și cu maturizarea naturală, se așază frumos. Alții au nevoie de terapie pe termen mai lung. Unii au și alte provocări, iar hipertonia e doar unul dintre capitole.
Ce am văzut, însă, în multe familii, e că lucrurile se schimbă când ai o direcție. Când nu mai stai doar cu frica în cap, ci ai un specialist care te ghidează, un medic care urmărește, și o rutină de acasă care nu te epuizează. Copiii simt când adultul de lângă ei e mai calm. Și corpul, în mod surprinzător, răspunde și la asta.
Dacă aș putea să îți las o imagine, ar fi asta: corpul bebelușului e ca un instrument mic, care abia învață să fie acordat. Uneori sună prea tare, prea înalt, ca o coardă întinsă.
Kinetoterapeutul nu vine să rupă coarda, ci să o acordeze. Și tu, acasă, în fiecare gest, în fiecare joacă, ții instrumentul în mâini. Nu singur, nu perfect, dar cu o grijă pe care copilul o simte. Și de acolo, încet, se poate construi mult.
