Există o clipă, mică și repetată de zeci de ori pe zi, în care un telefon își arată adevăratul caracter. Nu când face poze frumoase la apus, nu când scoate scoruri în jocuri și nici când promite inteligențe artificiale cu nume pompoase.
Ci atunci când îl ridici din buzunar cu mâna ocupată, poate pe frig, poate pe fugă, și vrei doar să se deblocheze. Îți pui degetul pe ecran sau pe buton și aștepți. Dacă se întâmplă repede, aproape că nu observi momentul. Dacă nu se întâmplă, îl observi. Și îl observi iar. Și iar.
Recunoașterea amprentelor e, în fond, o formă de politețe tehnologică. Telefonul te recunoaște, te lasă să intri, fără să te întrebe de două ori cine ești. E genul de funcție pe care o iei de bună, până când începe să te pună la ușă ca un portar mofturos, uitându-se suspect la tine, de parcă ai fi venit cu nume greșit pe invitație.
Întrebarea „ce telefon are cel mai bun sistem de recunoaștere a amprentelor” pare simplă, dar are un mic șiretlic. Nu există un „cel mai bun” universal, cum nu există cea mai bună pereche de pantofi pentru toată lumea. Există însă un „cel mai bun pentru majoritatea”, adică un telefon care combină un senzor modern, o implementare matură și o consistență din aceea care te face să uiți că senzorul există.
În 2026, dacă mă întrebi direct, fără ocolișuri, răspunsul meu înclină spre Google Pixel 10 Pro și Pixel 10 Pro XL. Nu pentru că ar fi perfecte, nimic nu e perfect când bagi mâna în buzunar după o zi de iarnă și ai degetele uscate ca hârtia.
Ci pentru că, dintre telefoanele mari și populare, acestea au una dintre cele mai bine reglate combinații dintre un senzor ultrasonic sub ecran și un software care, în practică, îți dă impresia de mecanism bine uns, fără toane, fără surprize.
Amprenta, ca semn de identitate, și micile ei capricii
Amprenta are ceva din semnătura de pe vremuri, aceea trasată cu cerneală, cu un anumit tremur al mâinii, care te trăda și te reprezenta în același timp. Numai că semnătura o poți schimba, o poți „îndrepta”, o poți exersa. Amprenta, în schimb, rămâne aceeași hartă de creste și văi pe care o porți, fără să te gândești, pe vârful degetului. E frumos, în felul ei, și un pic nedrept, pentru că pielea nu e un material industrial, nu e o suprafață perfectă. E vie.
De aceea apar și paradoxurile. Un om care lucrează mult cu mâinile poate avea o amprentă foarte bună pentru ochiul uman, dar greu de citit pentru un senzor când pielea e aspră, îngroșată, cu microcrăpături. Într-o iarnă secetoasă, aceeași amprentă poate deveni, pentru telefon, o amprentă „nouă”, fiindcă detaliile fine se estompează.
După o zi în care ai spălat des pe mâini sau ai folosit alcool sanitar, degetul se schimbă iar. Și dacă ai o mică cicatrice, chiar și una pe care abia o observi, poate să te urmărească ani de zile în relația cu biometria.
Mai e și felul în care apăsăm. Unii apasă ferm, alții ating doar ca pe un obiect fragil. Unii își pun degetul drept, alții îl așază oblic, din reflex. Pentru noi, diferența e mică. Pentru un senzor, e diferența dintre a vedea o parte din model sau a-l vedea complet.
Asta nu e o pledoarie pentru a da vina pe utilizator. E doar explicația calmă a faptului că tehnologia, oricât ar fi de avansată, lucrează cu un material uman. Și materialul uman nu e constant.
O mică istorie, ca să înțelegem de ce unii încă oftează după buton
Înainte ca senzorii să se mute sub ecran, am avut epoca în care butonul de acasă, acel cerc sau oval de pe fața telefonului, era un fel de altar mic. Pe el apăsai, el te recunoștea, el îți dădea acces. Mulți își amintesc cu un soi de nostalgie de Touch ID sau de alte implementări capacitive de calitate, tocmai fiindcă erau predictibile. Îți puneai degetul, telefonul se deschidea. Nu te orbea nimic, nu te obliga să nimerești o zonă desenată pe ecran, nu depindea de lumina ambientală.
De ce am plecat, atunci, de la acel model? Din două motive. Primul e estetic și comercial: ecranul mare, fără margini, a devenit noul standard al luxului tehnologic, iar butonul era un obstacol. Al doilea e ideea de impermeabilizare și de simplificare a carcasei. Un buton în plus e o potențială slăbiciune, o piesă care poate ceda, un punct în care se poate strânge murdărie.
Așa au apărut senzorii sub ecran, întâi optici, apoi ultrasonici. Și, ca orice lucru nou, au venit cu o perioadă de ajustare. Dacă ai trăit tranziția, îți amintești sigur: primele generații erau impresionante la demonstrație, dar în buzunarul tău, la două dimineața, nu păreau la fel de impresionante.
De unde apar rateurile, chiar și pe telefoane scumpe
Sunt momente când un senzor, fie el foarte bun, pare să își piardă mințile. În mod ironic, se întâmplă des în cele mai banale situații. Ți-ai spălat mâinile, le-ai șters rapid, încă ai un pic de umezeală, pui degetul și telefonul zice nu. Sau ești în oraș, ai băgat mâna în buzunar, ai scos telefonul și, fără să îți dai seama, ai adunat pe ecran un strat fin de praf și scame. În acel strat fin se ascunde o lume de probleme.
La senzorii optici, o folie cu microzgârieturi sau un ecran murdar poate difuza lumina și „spală” detaliul amprentei, ca o fotografie făcută printr-un geam plin de ploaie. La ultrasonice, filmul de apă sau un anumit tip de sticlă de protecție poate schimba felul în care undele se întorc, adică modul în care se formează harta. La capacitivele laterale, dacă ai degetul foarte ud sau butonul are un pic de mizerie, contactul devine instabil.
Mai există și un aspect pe care îl simți mai ales după luni de folosire: memoria biometrică nu e chiar o memorie statică. Sistemele moderne învață ușor din utilizare, se adaptează, își rafinează potrivirile. Uneori, după un update, se schimbă pragurile de recunoaștere și telefonul devine mai strict sau, din contră, mai permisiv.
Dacă devine mai strict, vei avea mai multe rateuri. Dacă devine mai permisiv, vei avea mai puține rateuri, dar te întrebi dacă nu cumva e și mai ușor de păcălit. Adevărul e că producătorii încearcă să găsească un echilibru, iar echilibrul ăsta nu e identic pentru toate degetele lumii.
Ce înseamnă, de fapt, „cel mai bun” la un senzor de amprentă
Când vorbim despre „cel mai bun”, lumea se gândește, natural, la viteză. Să fie instant. Îți atingi ecranul și gata. Dar viteza, singură, e ca un actor talentat care întârzie la repetiții. Nu te ajută dacă, din zece încercări, două nu merg și a treia îți cere PIN-ul ca un profesor sever. Așa că „cel mai bun” e un amestec de lucruri.
E, întâi, consecvența. Să funcționeze la fel dimineața, după ce ai spălat vasele, seara când ai mâinile puțin transpirate, în autobuz când te zgâlțâie un viraj, la birou când ești cu o cafea în mână și nu vrei să tot încerci.
E apoi toleranța la viața reală: degete ude, degete reci, degete uscate, microzgârieturi, o folie de protecție pusă prost, o husa care te obligă să atingi ecranul dintr-un unghi ciudat. În lumea ideală din prezentările de produs, degetul e mereu curat, cald și disciplinat. În lumea noastră, nu.
Mai e și felul în care senzorul se împacă cu poziția lui. Sunt telefoane cu senzori sub ecran plasați prea jos, care te obligă să îți răsucești degetul mare într-o gimnastică stânjenitoare. Sunt și senzori laterali, pe butonul de power, care devin aproape reflex, îi nimerești fără să te uiți, ca și cum ai găsi clanța unei uși în întuneric.
Și, în sfârșit, e securitatea. Nu doar ideea abstractă de securitate, ci ce înseamnă asta când plătești cu telefonul, când intri în aplicația băncii sau când cineva încearcă să îți păcălească biometria. Aici, tehnologia senzorului contează mai mult decât se vede.
Trei familii de senzori, trei feluri de caracter
Telefoanele moderne folosesc, în linii mari, trei tipuri de senzori de amprentă. Fiecare are avantajele lui și fiecare are un fel de temperament. Mă tentează să le tratez ca pe niște personaje, fiindcă așa le simțim în viața de zi cu zi.
Senzorul capacitiv, de obicei pe butonul lateral, omul serios din cameră
Senzorul capacitiv e varianta clasică. Îl găsești adesea pe butonul lateral, uneori pe spate la modele mai vechi, și funcționează prin contact electric fin, ca și cum ar „citi” pielea. De regulă, e rapid și foarte constant. Nu are nevoie de lumină, nu are nevoie să strălucească ecranul și nici nu îl deranjează prea tare o folie pe display, fiindcă nu e sub display.
În experiența multor oameni, acesta e tipul de senzor care te dezobișnuiește de frustrări. Îți sprijini degetul pe buton când ridici telefonul și, până să îl aduci la ochi, e deja deblocat. E atât de simplu încât te întrebi de ce toată lumea se complică.
Dar, în lumea telefoanelor de top, acest senzor a devenit mai rar. Producătorii vor ecrane fără întreruperi, design „curat”, iar senzorul lateral strică această poezie a suprafeței continue. Îți dă și mici probleme dacă porți mănuși groase și încerci să apeși butonul din lateral fără să îl simți bine, sau dacă ai mâna udă și se amestecă umezeala cu contactul. Totuși, ca fiabilitate brută, e greu de bătut.
Senzorul optic sub ecran, fotograful cu bliț
Senzorul optic sub ecran a fost, o vreme, soluția „modernă” accesibilă. Telefonul îți luminează degetul din dedesubt și face o „poză” a amprentei, analizând modelul. De aici apar și două detalii pe care le simți imediat: lumina aceea puternică, uneori enervantă noaptea, și sensibilitatea la folii, zgârieturi, degete prea uscate sau prea umede.
Sunt senzori optici foarte buni, atenție. Unele modele din zona OnePlus, Xiaomi sau vivo au reușit de-a lungul anilor să facă senzori optici surprinzător de rapizi. Dar, în general, senzorul optic rămâne mai capricios. Dacă ai o folie groasă sau una cu adeziv imperfect, parcă îl faci să privească printr-un geam aburit. Îl poți „educa” cu o înregistrare a degetului mai atentă, dar nu dispare complet impresia că lucrează cu o imagine, adică cu ceva mai fragil.
Din punct de vedere al securității, senzorul optic e de obicei mai ușor de păcălit decât unul ultrasonic, pentru că lucrează cu o reprezentare 2D. Nu e chiar așa simplu să îl păcălești în practică, iar sistemele moderne au filtre și verificări, dar diferența de principiu există.
Senzorul ultrasonic sub ecran, cel care citește în relief
Aici intrăm în clasa pe care o caută toată lumea când întreabă „cel mai bun”. Ultrasonicul nu face o fotografie. Trimite unde sonore, ca un fel de ecou minuscul, și construiește o hartă în relief a amprentei. Asta îl ajută să fie mai tolerant în anumite situații și, în general, mai sigur. E și motivul pentru care, de câțiva ani, telefoanele care se laudă serios cu biometria au început să mizeze tot mai mult pe ultrasonic.
Dar ultrasonicul nu e automat „fără probleme”. A avut generații mai vechi care enervau, mai ales când puneai folie de sticlă, când degetul nu era în poziția ideală sau când senzorul era mai mic și cerea o precizie de chirurg. Am văzut destui oameni care au jurat că nu mai vor senzor ultrasonic tocmai fiindcă au avut un model în care îi făcea zile fripte.
Cu alte cuvinte, tehnologia e bună, dar implementarea e totul. Iar aici ajungem la întrebarea principală.
De ce Pixel 10 Pro și Pixel 10 Pro XL sunt, în 2026, printre cele mai reușite la amprentă
La Google, multă vreme, senzorul de amprentă a fost un punct sensibil. Modelele cu senzor optic sub ecran au împărțit oamenii în două tabere: unii spuneau că e ok, alții că e fix genul de lucru care îți strică ziua în momentele mici. Trecerea la ultrasonic, începând cu seria Pixel 9, a fost importantă. Dar adevărata maturitate s-a văzut mai clar pe Pixel 10, unde, dincolo de specificații, apare ceva ce nu poți „citi” pe o fișă tehnică: felul în care telefonul se simte în mână când îl deblochezi.
La Pixel 10 Pro, senzorul ultrasonic sub ecran e rapid și, mai ales, constant. Îți recunoaște degetul dintr-o apăsare scurtă, fără să ceri ecranului să lumineze agresiv, fără să îți dea senzația că trebuie să nimerești un punct mic cu exactitate militară. E o diferență subtilă, dar o simți după câteva zile: începi să nu te mai gândești la deblocare, ceea ce e semnul că funcționează bine.
Pixel 10 Pro XL păstrează aceeași filozofie și, din ce am văzut în utilizare și din ce se confirmă în recenzii, se comportă la fel de solid. La modelele mari, uneori ai emoții, fiindcă poziția senzorului poate fi prea jos, dar aici zona e așezată suficient de natural încât să nu faci yoga cu degetul mare.
Mie îmi place și un detaliu pe care mulți îl ignoră: înregistrarea amprentei. Sunt telefoane la care „înscrierea” amprentei e un ritual scurt, făcut pe fugă, iar apoi te trezești că recunoașterea nu e grozavă. Pe Pixel 10, procesul e rapid, dar pare mai bine calibrat, îți ia amprenta din mai multe micro-unghiuri fără să te pună să repeți aiurea. Nu e magie, e doar grijă de software.
Și mai e ceva, poate mai important decât orice: Pixel 10 nu se bazează exclusiv pe amprentă. Are și face unlock 2D pentru confort, bun pentru deblocare rapidă când ai mâinile ocupate, dar, când e vorba de plăți și aplicații sensibile, amprenta rămâne cheia serioasă.
Iar aici, combinația de ultrasonic și politicile de securitate din Android, împreună cu suportul lung de actualizări, îți dă liniștea aceea pragmatică: funcționează azi și, foarte probabil, va funcționa bine și peste câțiva ani.
Și Samsung, și OnePlus, și ceilalți? Da, sunt buni, dar nu toți sunt „cei mai buni”
Samsung a împins ultrasonicul în mainstream mai devreme decât Google și a făcut din el un fel de marcă de casă pe seria Galaxy S. Pe hârtie, ar trebui să fie campion. În practică, experiența e mai amestecată, nu neapărat din cauza senzorului în sine, ci din cauza micilor detalii care se adună: folii, poziționare, felul în care un anumit deget e „citit” după luni de utilizare, uneori chiar și modul în care îți ții telefonul.
Sunt utilizatori care jură că senzorul ultrasonic de pe un Galaxy S25 sau un S25 Ultra e cel mai bun pe care l-au folosit vreodată. Și îi cred, fiindcă în condiții bune poate fi excelent.
Sunt și utilizatori care îl simt ca pe o problemă constantă, mai ales cu anumite folii sau cu degete foarte uscate. E genul de diferență care, sincer, îi scoate din minți pe cei perfecționiști. Dacă ai norocul unei combinații bune între pielea ta, folia ta și setările tale, e minunat. Dacă nu, începi să te uiți cu invidie la un telefon mai banal, cu senzor lateral, care nu îți face figuri.
OnePlus a mers și el pe ultrasonic în zona de vârf, iar unele modele recente au primit aprecieri pentru cât de bine se împacă senzorul cu folii de sticlă. Dar și aici experiențele sunt variate. Unii au avut senzația că e mai bun decât generațiile vechi de ultrasonic, alții s-au plâns că e mai lent sau mai capricios decât se așteptau.
Asta arată, încă o dată, că nu e suficient să scrii „ultrasonic” în broșură. Trebuie să îl pui, să îl reglezi, să îl testezi în situații banale, din alea pe care inginerii uneori le subestimează.
De partea cealaltă, există telefoane foarte apreciate, chiar și în 2026, cu senzori optici sub ecran care sunt suficient de rapizi încât să nu te deranjeze. Dacă ești atent la folie și îți înregistrezi bine degetul, poți trăi foarte bine cu ele. Dar dacă întrebarea e strict despre „cel mai bun”, adică despre combinația de confort, viteză și siguranță, ultrasonicul bine făcut rămâne în față.
Mic duel în viața reală: ce face senzorul când nu ești „în condiții ideale”
Dacă aș avea o singură scenă în minte când judec un senzor de amprentă, n-ar fi cea din magazin, cu telefonul curat, cu degetul curat, cu lumina bună. Ar fi scena aceea mică, ușor ridicolă, în care îți ții umbrela cu o mână, iar cu cealaltă încerci să schimbi o melodie sau să răspunzi la un mesaj.
Ecranul are câteva picături, degetul e ușor umed, ești grăbit și, în mod natural, atingi senzorul într-un unghi imperfect. Acolo se vede diferența dintre o implementare bună și una doar „acceptabilă”.
Senzorul optic, în această scenă, are tendința să se încurce mai ușor. Nu întotdeauna, dar suficient de des încât să îți intre în cap ideea că trebuie să îți ștergi degetul sau ecranul înainte să încerci. Iar asta, în ploaie, e un mic teatru. Ultrasonicul se descurcă, de regulă, mai bine, tocmai fiindcă nu se bazează pe imaginea luminată a amprentei.
Dar, dacă filmul de apă e mai consistent, poate apărea același gen de ezitare. Diferența e că, pe modelele unde ultrasonicul e bine calibrat, telefonul pare să „țină cont” de situație și să nu se blocheze în orgoliu, adică să îți ceară PIN după două încercări ratate. Îți mai dă o șansă, cum ar veni.
Mai e scena de după sală, când ai mâinile puțin transpirate și, dintr-un motiv ciudat, pielea devine mai alunecoasă. Aici, un senzor capacitiv lateral poate fi impecabil, fiindcă îl nimerești natural când apuci telefonul. Un senzor sub ecran, în schimb, depinde de cât de bine simte degetul fără să alunece pe sticlă. Uneori trebuie să apeși un pic mai ferm. Nu e sfârșitul lumii, dar e genul de mic detaliu care separă un senzor „nu mă deranjează” de unul pe care îl iubești.
Și mai există o scenă, foarte comună, despre care nu prea vorbim: dimineața devreme. Ai dormit, ai mâinile reci, poate ușor amorțite, iar degetul mare e, paradoxal, mai „gol” de detaliu, fiindcă pielea e uscată. Aici se vede calitatea algoritmului de potrivire. Un senzor bun nu te pune să te simți vinovat că ai pielea cum ai. Pur și simplu te recunoaște.
În aceste scene, Pixel 10 Pro are un avantaj tocmai prin calmul lui. Nu pare să se sperie de variații mici și nu îți cere mereu același gest perfect. Nu e invincibil, nici nu are cum, dar e suficient de robust încât să îți scadă semnificativ numărul de „momente proaste”.
Unde contează și software-ul, nu doar senzorul
E ușor să reducem totul la hardware, ca și cum senzorul ar fi un obiect magic. În realitate, multe dintre frustrări vin din felul în care sistemul de operare gestionează recunoașterea. Cât timp îți dă să ții degetul pe senzor? Cât de repede renunță și trece la PIN? Îți permite să folosești amprenta imediat după ce ai repornit telefonul, sau te obligă să introduci codul, pentru siguranță? Cum se comportă când ai mai multe amprente înregistrate, când ai scanat același deget de două ori, când ai adăugat un deget după luni de zile?
Aici, Pixel are un stil coerent și destul de „curat”. Nu e genul de software care te bombardează cu opțiuni obscure, dar nici nu te lasă fără control. Iar când combinația dintre senzor și software e bună, ai impresia că telefonul e un obiect simplu, nu o problemă de rezolvat.
Pe unele interfețe, dimpotrivă, simți că există o ușoară luptă între tine și aparat. Nu e dramatic, dar se acumulează. Și cum deblocarea e un gest repetat, se acumulează repede.
Un adevăr incomod: uneori, cel mai bun senzor e cel pe care nu îl vezi
Aici vine partea care poate supăra pe cineva care tocmai și-a cumpărat un flagship cu ecran imens și senzor sub display. În viața reală, cel mai „fără greș” senzor, adică cel care te trădează cel mai rar, rămâne adesea senzorul capacitiv de pe butonul lateral. Nu e la fel de spectaculos, nu îți dă senzația de viitor, dar e practic.
Dacă lucrezi cu mâinile, dacă ai degete care se usucă ușor, dacă ai pielea crăpată iarna, dacă porți mănuși subțiri și îți scoți mănușa doar cât să atingi un buton, senzorul lateral îți poate da o experiență mai bună decât orice senzor sub ecran, fie el optic sau ultrasonic. E ca diferența dintre o ușă veche, grea, care se închide mereu la fel, și o ușă modernă cu senzori, care uneori se prinde că ai venit, alteori îți cere să stai în fața ei ca să te vadă.
Dar întrebarea inițială cere un telefon, nu o filozofie. Și, în zona telefoanelor de top unde majoritatea oamenilor caută „cel mai bun”, Pixel 10 Pro e o alegere curată.
Cum îți poți face senzorul să meargă mai bine, indiferent de telefon
De multe ori, când cineva spune „senzorul ăsta e prost”, problema nu e senzorul, ci relația dintre senzor și obiceiurile noastre. Și aici nu zic că vina e la utilizator, ar fi nedrept. Zic doar că biometria e sensibilă la detalii mici.
Când îți înregistrezi amprenta, merită să nu o faci pe fugă, în metrou, cu telefonul tremurând. Dacă poți, fă-o într-un loc stabil, cu mâna relaxată. Atinge senzorul cu degetul în poziții ușor diferite, nu doar cu vârful perfect al degetului. În viață, deblocăm telefonul din unghiuri imperfecte, iar sistemul are nevoie de „amintiri” din aceste unghiuri.
Dacă folosești folie, mai ales una de sticlă, alegerea foliei contează. Unele folii sunt excelente pentru protecție, dar proaste pentru biometrie. Unele au adeziv doar pe margini, altele au un strat care schimbă felul în care undele sau lumina ajung la senzor. La ultrasonice, de regulă, e mai bine decât era cândva, dar nu e garantat.
Dacă simți că senzorul a devenit nervos după ce ai pus folie, nu te încăpățâna cu săptămânile. Scoate folia, testează, vezi dacă problema dispare. E un test simplu și îți spune repede dacă ai găsit vinovatul.
Mai există și micile setări care par banale, dar contează. Unele telefoane au un mod dedicat pentru utilizarea cu folie, care crește sensibilitatea. Uneori ajută. Alteori aduce și deblocări accidentale, în funcție de model. Aici, sincer, trebuie să testezi două zile și să vezi dacă îți place.
Și încă un lucru, spus aproape în șoaptă, fiindcă sună prea prozaic: hidratarea pielii. Dacă ai degete foarte uscate, un senzor, mai ales unul sub ecran, poate începe să rateze. O cremă de mâini, folosită moderat, poate îmbunătăți recunoașterea. Nu e o glumă, e pur și simplu fizică. Evident, dacă îți dai cu cremă și imediat pui degetul pe senzor, uneori e mai rău, fiindcă ai un strat uleios. Dar, după ce intră în piele, lucrurile se stabilizează.
Securitate, fără panică, dar și fără naivități
Amprenta e comodă, iar comoditatea ne face uneori să uităm că e și un compromis. Nu e un cod pe care îl schimbi când vrei. E o parte din tine. De aceea, sistemele serioase tratează amprenta ca pe o cheie bună, dar nu singura cheie.
Senzorii ultrasonici au un avantaj clar, fiindcă pot construi o hartă 3D a amprentei, ceea ce face mai greu de folosit o replică simplă. Asta nu înseamnă că e imposibil să păcălești un sistem biometric, dar înseamnă că e mai dificil, adică iese din zona „îți fac o farsă” și intră în zona „îmi trebuie timp, resurse și cunoștințe”. Pentru majoritatea oamenilor, asta e suficient.
Pe de altă parte, face unlock 2D, pe multe telefoane Android, e bun pentru confort, dar nu e la fel de sigur ca un sistem cu senzori de profunzime dedicați. Aici Pixel și Samsung au îmbunătățit lucrurile față de trecut, dar tot e recomandabil ca plățile și aplicațiile sensibile să rămână pe amprentă sau PIN.
Și dacă tot vorbim de confort: mai există un lucru care îți schimbă viața în tăcere. Posibilitatea de a testa înainte să cumperi. Nu mereu se poate, dar când se poate, e aur.
Dacă ai ocazia să pui mâna pe telefon, să îl deblochezi de zece ori, să vezi cum se simte, fă-o. Uneori, un telefon „lăudat” nu ți se potrivește, iar unul despre care nu vorbește nimeni cu pasiune ți se lipește de mână perfect.
De aceea, dacă treci printr-un showroom și ai două modele pe listă, merită să le pui unul lângă altul, să îți înregistrezi amprenta, să simți diferența. În București, de pildă, poți face asta și în magazinul Total Convert, dacă îți pică în drum și ai chef să te lămurești pe viu.
Verdictul, spus ca pentru un prieten care vrea să scape de nervi
Dacă vrei un răspuns clar, de tipul „ia-l pe ăsta”, fără să intrăm în dispute de forum, Google Pixel 10 Pro, respectiv Pixel 10 Pro XL dacă preferi ecran mare, sunt printre cele mai bune alegeri din 2026 pentru recunoașterea amprentelor. Au senzor ultrasonic sub ecran, bine calibrat, rapid, cu o rată bună de recunoaștere în viața reală, și sunt ajutate de un software care nu pare să își bată joc de momentele mici.
Dacă ești genul care pune folie de sticlă groasă, schimbă huse des, are mâinile mai mereu în contact cu apă, praf sau frig, și vrea un telefon care să deblocheze cu aceeași nepăsare în orice situație, atunci merită să te uiți și la modele cu senzor capacitiv lateral, chiar dacă nu au strălucirea unui flagship clasic.
Nu arată la fel de „futurist”, dar te ține departe de acel teatru zilnic în care îți pui degetul, nu merge, îl pui iar, nu merge, și la final te întrebi de ce plătești atâția bani ca să introduci un cod.
În rest, dacă ai deja un telefon cu senzor ultrasonic și nu ești fericit, nu te grăbi să crezi că ești „tu problema”. Uneori e folie, uneori e înregistrarea amprentei, uneori e o generație de senzor mai mică, uneori chiar un update care schimbă subtil modul în care se face potrivirea.
Biometria nu e un obiect static, e un dialog între hardware și software. Partea bună e că, atunci când dialogul iese bine, cum iese de obicei pe Pixel 10 Pro, telefonul devine din nou ce ar trebui să fie: o unealtă care te recunoaște fără să te judece.
