Posturi marcate ‘comunism’

Scenă banală dintr-un film românesc, dacă nu ar fi existat comunismul

Personajul principal se întoarce acasă de la serviciu, după ce, în prealabil, nu a stat la coadă pentru a cumpăra una-alta pentru casă. Ajuns în curtea blocului, se scufundă într-o linişte monumentală. Niciun copil nu bate mingi din cârpe şi nu trebuie să urle ca descreieratul: “Să baţi mingea aia sub geam la mă-ta, da?”. Toţi sunt sus, pe computere. Contemplă puţin această seară liniştită de sfârşit de vară, pe care o ia drept cadou de la Divinitate, admirând blocurile frumos colorate.

“Ah, ce final frumos pentru o zi frumoasă.”, îşi spune în gând şi intră în scară. E îmbrăcat lejer, a fost casual friday la firmă. Pe scara modernă, cu vegetaţie luxuriantă, stupoare: niciun vecin nu stătea la pândă! Se întâlneşte în lift cu pensionara de la 3, proaspăt întoarsă dintr-o croazieră pe Mediterană, cu care se salută şi atât: nu-l stresează cu întrebări de bătrân ponosit, a cărui singură armă în faţa morţii e curiozitatea agasantă. Defect de partid.

Intră în casă. O casă normală, fără lambriuri, mileuri, peşti pe televizor, perdele la uşi şi răpiri din serai pe pereţi. Îşi pupă nevasta, proaspăt întoarsă şi ea de la job. De menţionat că nevasta nu are un batic pe cap sau un şorţ de bucătărie pătat. Se pun la masă, în familie (o masă îmbelşugată, de altfel), şi povestesc ce s-a întâmplat peste zi. Sunt fericiţi şi zâmbitori. Plănuiesc ca în weekend să dea o fugă până la Budapesta, la shopping. Şi când zic “fugă”, nu mă refer la o Dacie. Seara îi găseşte în faţa televizorului (da, unul color), uitându-se la cu totul altceva decât la un cal alb care aleargă pe o pajişte verde. Poartă o discuţie total necomunistă.

Nu ştim cum ar fi arătat filmele româneşti dacă nu treceam prin comunism, poate cea mai folosită temă postrevoluţionară. Ştim doar că poate ar trebui să găsim şi alte surse de inspiraţie. Aseară am văzut Visul lui Adalbert, o comedie neagră românească plasată în… da, comunism! Însă, spre deosebire de alte producţii cu aceeaşi temă, a avut acel ceva care ne face să-l declarăm un film bun. Hai, cinstit. Nu ştim exact ce: modul în care a fost filmat (VHS), jocul unor actori, atenţia incredibilă la detalii, subiectul. Ce putem să vă spunem e că am văzut o comedie neagră în adevăratul sens al cuvântului. N-o să vă povestim despre film, au făcut-o alţii mai bine. O să vă lăsăm libertatea de a alege dacă vreți să vedeţi sau nu un film care putea să nu existe. Dacă nu am fi trecut prin comunism.

Mai puteţi viziona Visul lui Adalbert:

Vineri, 21 octombrie, de la ora 17:30, la Cinema Victoria

Sâmbătă, 22 octombrie, de la ora 21:00, la Casa Tranzit

Taguri: , , ,
Postat in TVdecisme | Nu sunt comentarii »

De ce sunt un erou

Eu şi toţi cei care s-au născut şi au crescut în nordul ţării, în judeţe precum Satu Mare sau Maramureş, acolo unde se agaţă harta în cui, cum le place sudiştilor să spună. Ca orice oameni veniţi pe lume într-o ţară cu deschidere la mare, şi noi, “nordicii”, ne-am dorit să o vedem. Problema era că ne aflam la ani-lumină de ea, iar decizia de a ne urca în Daciile noastre şi a porni într-un adevărat traseu iniţiatic era una foarte greu de luat.

Era ceva de genul:

“Vine concediul, ce facem, mergem la mare?”

“Ioi, să batem atâta drum, cu copiii după noi, merită?”

“Apoi, o dată vedem şi noi marea…”

Am fost de vreo trei-patru ori cu familia la mare, în calitate de copil mic. Şi de fiecare dată era acelaşi scenariu: ne trezeam cu noaptea-n cap, că, vezi Doamne, trebuia să ajungem, deşi nu ştiu cine ne grăbea, dar trebuia să ajungem, puneam cu noi mâncare pentru drum cât să saturi un batalion de infanterie care s-a rătăcit prin deşert, puneam haine de schimb pentru drum, atât de lung era, şi, în principiu, ne pregăteam pentru o experienţă groaznică.

Deci, ne puneam la drum dis de dimineaţă (din nou, nu ştiu de ce căcat ne grăbeam şi nu ne mai lăsau să dormim, ca nişte copii ce eram!), cu Daciile noastre, că acţiunea se întâmplă înainte de revoluţie, dacă nu v-aţi dat seama până acum, deci de aia mergeam cu Daciile. Şi mergeam, şi mergeam, şi mergeam şi şimţeam cum timpul se dilată: părinţii îmbătrâneau (pe maşină), copiii creşteau văzând cu ochii (tot pe maşină) până ajungeam noi cu Daciile la mare. Mâncam pe capotă, ne uşuram în natură şi tot mergeam, şi tot mergeam, crezând că nu vom ajunge niciodată. Nici nu ne opream foarte des, CA SĂ AJUNGEM, deşi nu ne grăbea nimeni!

Şi mergeam, şi mergeam, şi mergeam, peisajele se derulau, evenimente se întâmplau, guverne cădeau, copii se năşteau, oameni mureau, iar noi tot pe drum eram. Era un adevărat drum iniţiatic, rezervat doar celor cu tărie de caracter.

Când, după jdemii de kilometri parcurşi şi juma’ de viaţă de om consumată pe drum, într-un final, ajungeam, eram pur şi simplu sfârşiţi şi nu mai aveam chef de nicio mare. Şi tot rupţi de oboseală rămâneam pentru două-trei zile. Apoi, ne reveneam şi ne bucuram de mare vreo trei, ca din a şaptea-opta zi să ne apuce groaza drumului înapoi cu Daciile noastre. Şi ne urcam în ele şi treceam prin aceeaşi experienţă traumatizantă, doar că acum eram şi arşi de soare, că pe atunci nu erau aşa eficiente cremele de soare. Şi ajungeam acasă după alţi ani-lumină petrecuţi pe drum, mai rupţi de oboseală decât am plecat, dar cică merita: AM VĂZUT MAREA!

Şi pentru că ne-am supus acestui chin, unii, ca familia mea, de mai multe ori, doar pentru a vedea o baltă mai mare, consider că noi, nordicii, suntem nişte eroi!

Taguri: , , , ,
Postat in Zicu | 8 Comentarii »

Care e cel mai comunist accesoriu de design interior?

Am plecat de la PR Beta cu un bagaj informaţional consistent, dar am plecat şi cu o dilemă majoră (apropo de asta, am auzit recent definiţia plastică a unei dileme: cineva îţi bagă o aţă pe gură şi ţi-o scoate pe fund, la capătul de jos e legată o lamă, iar la cel de sus un căcat, cum scoţi aţa?). De vină pentru situaţia în care mă aflu sunt nişte băieţi din Oradea, în speţă Siropel, Fua şi Bogdan. Ei au fost cei care au generat cuvântul-cheie neoficial al conferinţei: linoleu. A fost o întreagă sesiune de comunicări pe tema asta, în paralel cu discuţiile serioase despre PR-ul 2.0, ceea ce a dus la un mix informaţional inedit: comunicare online şi design interior comunist.

Toate bune şi frumoase, până am avut o revelaţie: mi-am amintit de lambriuri! Şi aici a început disputa: din punctul meu de vedere, lambriurile sunt cele mai comuniste, orădenii o ţineau cu linoleul şi am continuat aşa până aproape ne-am luat la bătaie, noroc că ne-am dat seama că suntem fiinţe bipede raţionale şi n-are rost să ne certăm pe nimicuri, da’ era cât pe ce! Ne-am despărţit amiabil, este loc de bună ziua. Problema e că m-am întors acasă cu dilema asta pe suflet şi, credeţi-mă, nu mi-e uşor deloc. Mă trezesc noaptea şi mă întreb: oare care e? N-am poftă de mâncare, n-am chef de viaţă. Nu-mi rămâne decât să mă întorc la voi, cititorii, cei care nu m-aţi dezamăgit niciodată.

Linoleu

linoleu Care e cel mai comunist accesoriu de design interior?Sursă foto

Lambriuri

lambriuri Care e cel mai comunist accesoriu de design interior?Sursă foto

Deci?

Taguri: , , ,
Postat in Zicu | 46 Comentarii »

Restaurantele în care comunismul e la el acasă

Le ştim cu toţii, doar încă au vechea firmă afară. Mare, semeţă, o manie a epocii îngropate la Revoluţie care se păstrează şi astăzi: MAKE MY LOGO BIGGER! Să fie cât un penis afro-american, să se vadă din depărtare, în caz că eşti cretin şi nu ştii unde vrei să intri. Clădiri istorice în care, pe vremuri, mâncau doar activiştii de partid, cu scaune din lemn de crâşmă, feţe de masă pătate, pereţii îmbrăcaţi în catifea şi un miros de bucătărese la menopauză combinat cu un iz grosier de ciorbă de perişoare la cazan.

“Mergem să mâncăm acolo!”

“Serios, ACOLO? Da’ acolo se mai întâmplă ceva? Oi fi eu doar de zece ani în oraşul ăsta, da’ mi-am făcut nişte impresii. Chiar merge lumea ACOLO să mănânce? Adică, tot timpul mi-a lăsat impresia unui loc în care se mai duc doar pensionarii nostalgici la o bere”

“Nu mă, că l-au renovat!”

Am ajuns în faţa clădirii istorice pe care o ştiam de când m-am mutat în oraş. Doar e centrală! Falnică, impunătoare, desprinsă parcă dintr-un album vechi. Am intrat cu paşi timizi şi cu gânduri rezervate despre ce voi găsi înăuntru. M-a întâmpinat o uşă sănătoasă din termopan, aflată într-o antiteză profundă cu clădirea istorică în care locuia. Ajuns la interior, am constatat că scepticismul meu legat de aşa-zisa renovare era întemeiat: mese şi scaune de lemn, pereţi îmbrăcaţi în catifea (în secolul 21, în care există facebook!), feţe de masă ieftine, atmosferă de bodegă şi cel mai plictisit personal din lume. Atât de plictisit, încât venirea noastră acolo, că eram mai mulţi, a fost echivalentă cu o înjurătură sănătoasă de mamă. Pentru fiecare în parte. Erau ca nişte muşte amorţite, care încă nu şi-au revenit din hibernarea iernatică.

Ne punem la o masă şi cerem nişte beri, pentru început. Cu greu, ospătăriţa ni le aduce, le aşează pe masă şi, din greşeală, pocneşte o sticlă aflată pe masă cu una din mâna ei, suficient încât spuma berii să izbucnească şi să inunde masa. Ospătăriţa ni se adresează, pe un ton inconfundabil:

“No, ce staţi şi vă uitaţi? Sorbiţi repede, să nu se împrăştie mai mul! Ce, vă e frică de-o bere, de vă uitaţi aşa la ea cum curge? Beţi repede, până aduc prosopul! Eiii, dacă la o bere vă uitaţi aşa când dă p-afară, nu ştiu cum vă uitaţi la o femeie…”

Restul mesei e o istorie care se poate intui uşor.

Fascinante locurile astea, merită să le vizitezi, din când în când, numai pentru atmosfera asta încremenită în trecut.

Taguri: , ,
Postat in Zicu | 10 Comentarii »

Cozile de ieri, cozile de azi

Comunismul i-a obişnuit pe români cu statul la coadă. Se stătea la carne, se stătea la lapte, se stătea la orice. Foamea îi împingea pe oameni să-şi piardă ore preţioase din viaţă stând la un şir interminabil de alţi oameni. Ar fi interesant de aflat cât petrecea, în medie, la coadă un român pe vremea aia. Sau poate ar fi de speriat şi de aceea nu se chinuie nimeni să calculeze. Ar fi chiar trist să afli că ţi-ai petrecut nişte ani buni fâcând nimic altceva decât să stai într-un şir de oameni: să le miroşi transpiraţia, să le asculţi discuţiile plictisitoare, să-ţi vină să le dai în cap. De foame.

Fiecare venea şi îşi ocupa cuminte locul la coadă, mânat de zgomotul din stomac şi de dorinţa de a pune ceva pe masă familiei. Şi se stătea. Şi se discuta. Şi se legau relaţii. Românii duceau o viaţă paralelă – viaţa la coadă. Mulţi chiar înviau de foame la aceste cozi, treziţi de freamătul concetăţenilor, iar ăia care mureau de foame, mureau şi gata. Selecţia naturală comunistă. Fericiţi cei care au înviat de foame, căci a lor va fi Împărăţia Maţelor.

Azi se stă la altfel de cozi. Tot mânaţi de foame, dar şi cu creierele şi stomacurile spălate de globalizare, românii au trecut la cozile moderne – cozile la Sfântul Pui de Colonel şi la Sfântul Burger. Şi se stă. Şi se stă. Şi nu se discută, dar se STĂ. Perspectiva unor aripicante în sânge sau al unui burger de plastic îi determină pe români să întindă din nou cozile. Şiruri interminabile de oameni aşteptând izbăvirea culinară de la marile lanţuri de fast-food. Şi se stă. Nu se mai moare de foame, dar se moare de poftă, o moarte mult mai cruntă, în percepţia românului capitalist.

Chiar dacă sunt moderne, cozile de azi nu se deosebesc cu mult de cozile din trecut – acelaşi miros de transpiraţie.

Taguri: , , ,
Postat in Zicu | 5 Comentarii »

Cei crescuţi cu Brifcor vs. cei crescuţi cu Pepsi

N-oi fi prins eu foarte mult din comunism, da’ cred că am prins suficient încât să-mi pot face o imagine asupra societăţii de atunci. Ca să nu intru în detalii sforăitoare, voi exprima percepţia mea într-un mod foarte simplu: te ştiai învârti, indiferent ce însemna asta, aveai Pepsi (băutura supremă, în vremea aia) pe masă, nu te ştiai, aveai Brifcor (sucul pulimii). Cam aşa s-ar traduce rudimentar comunismul. Aceste două direcţii de dezvoltare se materializează azi prin două tipologii.

Cei crescuţi cu Brifcor

- au simţul măsurii şi sunt extrem de versatili: nu bagă niciodată mai mult decât pot duce, deci vomează mai rar, şi, chiar dacă azi au mâncat icre de Manciuria, sunt pregătiţi să se înfrupte mâine din cel mai odios parizer, pe bază de cioculeţe şi ghieruţe măcinate la viteze mari

- în caz de război, şi-ar mânca şi dejecţiile, ca să supravieţuiască (cine ştie, poate şi Bear Grylls a fost crescut cu Brifcor)

- sunt ăia care găsesc cele mai bune haine la second-hand, de ai putea să juri că sunt noi

- beau foarte mult Cola (Coca, nu Pepsi, deoarece, se ştie, Cola-i ca pâinea, nu-ţi iei Pepsi!), deloc deplasat, ţinând cont de copilăria pe care au avut-o

- nu combină niciodată Cola cu băuturi alcoolice, pentru că ştiu să aprecieze Cola

- fac sex în poziţia misionarului

- se ghidează în viaţă după motto-ul: “noi să fim sănătoşi, că boala vine”

- sunt halucinant de modeşti, atât de modeşti, încât îşi trec modestia la hobby-uri în CV

- au crescut cu gândul că, atunci când vor fi mari, se vor face ingineri sau doctori (astea erau la modă) şi au ajuns spărgători de seminţe şi râgâitori de bere, nu că ar fi ceva rău în asta

- nu le e ruşine să meargă la cumpărături cu o plasă de rafie

Cei crescuţi cu Pepsi

- au simţul desfrâului, adică le lipseşte simţul penibilului, adică nu simt când sunt penibili, adică vomează pe tine şi sunt convinşi că mâine va fi mai bine, adică au tot timpul icre de Manciuria acasă, chiar dacă, de cele mai multe ori, sunt penibili fără să-şi dea seama

- în caz de război, ar fi ăia care ar raţionaliza hrana, astfel încât oamenii ar ajunge să-şi mănânce dejecţiile

- intră în second-hand cu frica de a-i vedea cineva (îşi cumpără cele mai proaste haine, pentru că alea bune sunt luate de cei crescuţi cu Brifcor)

- beau Pepsi, pentru că ÎNCĂ n-au aflat că e mai bun Cola

- direct sau indirect, au ocazia să deguste cele mai fine vinuri din lume, pe care le combină cu… Pepsi (nu-s nişte eminenţe cenuşii)

- fac sex cu: alte făpturi omeneşti, alte făpturi omeneşti care cer bani, făpturile omeneşti intitulate “ei înşişi”, nu că cei crescuţi cu Brifcor nu s-ar masturba, dimpotrivă

- se ghidează în viaţă după motto-ul: “ce-i aia Brifcor?”

- sunt cei care se amuză de faptul că ăia crescuţi cu Brifcor şi-au trecut în CV, la hobby-uri, modestia

- au crescut cu gândul că, atunci când vor fi mari, se vor face ingineri sau doctori şi au ajuns

- singurele pungi din lume sunt alea pe care scrie ceva

Orice.

Taguri: , , , ,
Postat in Zicu | 9 Comentarii »

Te-ai intrebat vreodata de ce…

… ne mai aduce Mos Nicolae portocale ?

Indiferent de volumul sau pretul cadourilor primite de la Mos Nicolae, portocalele sunt nelipsite.

Reminiscenta post-comunista, perioada in care erai cineva, daca aveai o portocala pe masa, acest fruct ne face sa ne simtim chiar prost, daca nu il daruim celor dragi de Mos Nicolae. Daca primesti un cadou (pe strada, sa zicem), si trebuie sa il transporti pana acasa, trecatorii te vor judeca din priviri sau te vor privi intrebator, in cazul in care punga ta de cadouri nu contine si portocale.

Acum cateva zile, radeam de clujenii care asaltau standul de fructe, varand in sacose portocalele festive. Asta pana cand, ieri, am primit cadoul de Mos Nicolae si m-am trezit intrebandu-ma: “Si portocalele unde-s?”…. erau pe fundul pungii de cadou icon smile Te ai intrebat vreodata de ce...

E ok sa primesti si banane, sau alte fructe exotice, dar, daca in ziua de Mos Nicolae la mine in casa nu miroase a portocale, parca nu e acelasi lucru. E ca si cum, in ajun de Craciun, tati meu vrea miros de sarmale in case icon smile Te ai intrebat vreodata de ce...

De ce…

Taguri: , , , , , , ,
Postat in Florica lui Zicu din capatu' satului | 1 Comentariu »

Bananele de dulap

Legat, oarecum, de ce a scris Zicu in postul de mai jos, mi-am amintit de un episod cu un copil si mama din dotare.

Saptamana trecuta, am fost la un supermarket din apropierea casei mele.

Nimic neobisnuit pana aici. Mancam ca sa traim, desi, pentru americani, viceversa e mai aproape de adevar.

“- Mammiiii, vleauuuuu manggooooooo, vleauuuu manggoooo!”, urla din toate puterile un pusti razgaiat de vreo cinci anisori. El “vlea” mango. Ma-sa se uita, vadit rusinata, in jur si indesa cu ciuda niste banane in sacosa.

” – Nu vleauuuu bananneeee. Vleauuu mangoooo!’

Si atunci m-a traznit. O ciuda amestecata cu frustrare si cu dorinta vie de a-i da doua suturi in fund. Si unu’ la ma-sa. Pai tu’ti ceapa ta de copil, imbracat de la Kenvelo kids, cand eram mica, mami mea punea bananele verzi (aduse, evident, din Ungaria) pe dulap, intr-un ziar, sa se coaca. Toata copilaria mea am mancat banane de dulap, iar mango cred ca am mancat pentru prima data acum vreo 2-3 ani.

Inteleg ca plodul are pretentiile lui, pentru ca el a avut norocul sa se nasca intr-o alta lume, diferita de a mea. Sunt convinsa ca, la randul meu, cand o sa am Florici mici, o sa le dau si prostia aia de mango, daca or sa vrea.

Dar, orisicum, copilaria mea, plina de banane de dulap, care se coceau destul de greu, s-a revoltat. Pfff… mango!

Taguri: , , , , , ,
Postat in Florica lui Zicu din capatu' satului | 4 Comentarii »

Costel

Costel nu se deosebea cu nimic de copiii de varsta lui. Isi ducea existenta intr-un bloc gri, bea Brifcor, avea carne pe masa din cand in cand si statea cuminte la lumanare, atunci cand bau-bau fura curentul. Asa i-a povestit mama: in fiecare seara, bau-bau vine si fura lumina, pentru ca oamenii sunt prea rai si trebuie pedepsiti. Statea linistit, la lumina lumanarii, ascultand povestea de adormit a mamei sale si gandindu-se la partida de fotbal pe care o va incinge maine cu baietii in fata blocului: “Oare maine va avea careva minge?”

Lumanari, fotbal, povesti, Brifcor, pana intr-o zi cand viata familiei sale s-a schimbat radical. Brifcorul s-a transformat in Pepsi, jucariile s-au inmultit, iar cutia aia din bucatarie, care producea frig si era mai mereu goala, a inceput sa devina neincapatoare. Costel avea carnita pe masa in fiecare zi. Odata cu aceste schimbari majore, Costel a observat un lucru. Tatal sau a inceput sa lipseasca din ce in ce mai mult de acasa, pe motiv ca are treaba la un loc numit “partid”. Ce-i pasa lui. Cata vreme avea o minge noua ori de cate ori isi dorea, parca nici nu simtea lipsa tatalui.

Intr-o zi, tatal lui Costel a sunat ingrijorat acasa si i-a spus mamei sale sa inchida usa de la casa si sa ramana acolo pana ii va suna din nou. Nu s-a intors decat peste o saptamana. A adus o lada de Pepsi, multe alte bunatati si, cel mai important… da, o noua minge de fotbal. Parintii lui au sarbatorit toata noaptea: “Petre, bine ca nu ti s-a intamplat nimic. Vreau sa ne mutam cat de repede de aici!”. Si s-au mutat. Intr-un apartament mai mare, mai frumos, situat intr-o zona centrala. Chiar si asa, Costel a fost primul copil din bloc care a avut un joc Lego. Peste noapte, s-au mutat din nou. De data asta intr-o vila. Mare. Inimaginabil de mare.

Ajuns la o varsta la care a inceput sa isi puna intrebari, lui Costel i-a scapat una: “Oare unde lucreaza tata?” Era si normal. Din camera lui mica de la bloc, s-a trezit, peste noapte, intr-una pe care si-o dorea orice copil de varsta lui. A aflat raspunsul rapid: tata e “om de afaceri”.

Anii au trecut, Costel a ajuns la varsta majoratului si, de ziua lui, in fata casei trona un Ferrari. Costel era Dumnezeu. Si-a si sunat cel mai bun “tovaras”, l-a luat la o tura si au pornit spre unul din cluburile lor preferate. A mai sunat-o si pe Mirela, fata pe care doar cu o seara inainte o palmuise zdravan. Mirela a raspuns bucuroasa. Mare greseala: “Da-te-n pula mea de panarama, ca gasesc o mie ca tine in seara asta”.

Bau-bau nu mai fura lumina, doar inima si mintea lui Costel.

Uitati-va langa voi. E posibil caCo stel sa va zambeasca marlaneste dintr-un bolid, ziua in amiaza mare, in drum spre o cafea cu baietii.

Taguri: , , , , , , ,
Postat in Zicu | 7 Comentarii »

Telecomanda-i la vecinu’

In vremurile obscure postdecembriste, au existat doua categorii de oameni: cei care au profitat de moment si cei care au lasat momentul sa profite de ei. Primii au fost intr-un avantaj net, asta si pentru ca cei din urma erau atat de buimaci incat nu stiau pe ce lume se afla, cu harta Pamantului in fata.

Cei care au sesizat oportunitatea erau preapizdosi: au avut primii video, in jurul caruia se strangea tot blocul pentru a urmari filme dublate de Irina Margareta Nistor; au avut primii blugi, in timp ce noi purtam inca haine impletite de bunica si alte rahaturi care ii faceau sa para veniti cel putin dintr-un univers paralel unde “e de toate”.

Un prieten de-al meu a fost victima unui preapizdos. Si nu neaparat pentru ca i-a facut ceva rau, ci pentru repercursiunile binelui. Preapizdosul a fost primul din bloc care isi montase o parabolica. Rumoare, invidie, lesinuri. Datorita faptului ca prietenul meu statea exact sub el, l-a rugat pe om sa-l lase sa traga un cablu, pentru a putea beneficia de mirajul televiziunii si al erotismului de dupa 12, pana atunci nemaivazut pe plaiuri mioritice. Zis si facut. Cablu’ tras. Boerie de programe pe televizorul prietenului meu.

Acum vine partea interesanta. Fiind legat “ombilical” de vecinul de deasupra, se uita DOAR la ce se uita si el. Scimba vecinul canalul, se schimba si la el. Vecinului i se scula sa vizioneze romante, vroia nu vroia, se uita si el. Era dependent de gusturile, starile, mofturile manuitorului telecomenzii din “ceruri”. Tocmai iesise din comunism, pentru a da peste un dictator mediatic.

Cel mai dureros aspect era ca dictatorul nu era consumator de “dupa 12″. Daca asta nu era de ajuns, era si diabolic. Lasa cateva momente pe programele respective, mutand rapid, spre dezamagirea celui care tanjea in apartamentul de sub el.

Taguri: , , , , , ,
Postat in Zicu | 9 Comentarii »