În ultimele săptămâni, am reflectat asupra relațiilor noastre interumane, examinând cum ne alegem partenerii, așteptările pe care le avem unii de la alții și semnificația persoanei de lângă noi. Această discuție este una complexă, care probabil nu va găsi o concluzie definitivă prea curând, deoarece fiecare dată când credem că am înțeles un aspect, un altul apare.
O întrebare simplă, dar profundă, ne frământă: cât din ceea ce oferim într-o relație este cu adevărat iubire și cât este o formă de schimb?
Adesea, afirmăm că iubirea autentică nu se bazează pe calcul, că iubim fără a aștepta nimic în schimb. Totuși, dacă ajungem să ne întrebăm cine a contribuit mai mult sau cine a fost prezent în momentele dificile, poate că există un semn că lucrurile nu funcționează corect.
Nu sunt convins de acest lucru. Poate că și relațiile sănătoase, din când în când, fac o evaluare, însă aceasta nu devine o factură.
Este aproape imposibil să trăiești alături de cineva fără a observa dinamica dintre voi. Știm cine întreabă mai des „cum te simți?”, cine ia inițiativa, cine își ajustează programul pentru celălalt și cine pare să aibă mai multă grijă de sine. Nu avem nevoie de un tabel Excel pentru a înțelege aceste lucruri. Relațiile au memorie, iar aceasta nu este neapărat un dușman al iubirii.
Când ceea ce oferim vorbește despre noi
Într-o relație, oferim nu doar timp, afecțiune sau resurse materiale, ci și o formă de identitate: cine sunt eu pentru această persoană?
Pot fi cel care rezolvă probleme, cel care oferă suport, cel care nu abandonează, cel care contribuie financiar sau cel care face pace. Toate acestea pot fi moduri de a arăta grijă, dar și de a răspunde unei nevoi fundamentale: aceea de a ne simți semnificativi.
Uneori, ajungem să realizăm cât de valoroși suntem tocmai din faptul că celălalt depinde de noi.
Aici devine complicat. Dacă valoarea mea în relație provine din necesitatea celuilalt, am toate motivele să ofer mai mult decât mi se cere, să preiau sarcini, să anticipez nevoile și să fiu tot timpul disponibil.
Asta nu înseamnă că ofer doar în interesul meu. În relații, grija față de celălalt și dorința de a avea un rol important pot coexista în același gest. Pot să fac un gest pentru tine din iubire și, în același timp, să sper că și tu vei face la fel pentru mine când voi avea nevoie.
Așteptările nu anulează iubirea, dar ce alegem să facem cu ele devine crucial.
Este mai ușor să oferim decât să cerem?
Faptul de a cere direct ajutor este adesea mai complicat decât pare.
„Am nevoie să fii mai aproape.” „Mi-ar plăcea să te implici mai mult.” „Vreau să simt că sunt important pentru tine.”
Există un risc asociat: celălalt poate refuza (și, da, există și posibilitatea ca acesta să reacționeze negativ). Sau poate accepta, dar fără entuziasm. Este posibil să descoperim că ceea ce este esențial pentru noi nu este la fel de important pentru partener.
Când cer, mă vulnerabilizez.
De multe ori, pare mai sigur să ofer. Fac pentru tine ceea ce mi-aș dori să faci tu pentru mine, sunt atent la nevoile tale fără să-mi ceri și sper că, atunci când voi avea nevoie, vei înțelege ce trebuie să faci (acest mecanism este adesea inconștient).
Însă, în acest mod, putem crea un contract pe care celălalt nu l-a citit, nu l-a semnat și despre care nici nu știe.
Așa se poate forma un tipar familiar: ofer, nu cer, aștept, nu primesc ceea ce îmi doresc, continui să ofer, iar apoi mă simt ignorat și resentimentele încep să apară. Odată cu ele, încep să îmi amintesc de toate sacrificiile făcute.
„Eu am fost acolo când…”
„De câte ori am renunțat eu…”
„După tot ce am făcut pentru tine…”
Uneori, reproșurile reflectă un dezechilibru real. Dar merită să ne întrebăm când am exprimat prima dată așteptările: înainte de a putea articula o nevoie sau abia acum, când cerem socoteală?
Poate că, uneori, generozitatea este și o metodă de a solicita fără a risca un refuz.
Socoteala nu este același lucru cu factura
Nici cealaltă extremă nu este benefică. Ideea că, într-o relație sănătoasă, nu trebuie să numeri niciodată poate masca (sau genera) dezechilibre serioase.
Viața nu funcționează în mod egal. Vor exista momente când unul dintre parteneri va contribui mai mult, având mai mult timp, energie sau resurse, iar celălalt se va confrunta cu dificultăți și va putea oferi mai puțin. În timp, aceste roluri se pot inversa, iar echilibrul unei relații nu este fix, ci se adaptează la schimbările din viața celor implicați.
Totuși, este o diferență între „acum îți este greu și pot să ajut” și „de ani de zile eu sunt cel care duce tot greul, iar acest lucru a devenit normalitate”.
Uneori, este necesar să facem o evaluare pentru a observa că ceva s-a schimbat. Pot spune: „În ultima vreme, simt că mă simt singur în această relație. Ce se întâmplă?”
Sau: „După tot ce am făcut pentru tine, acum trebuie să faci asta pentru mine.”
Amenințarea de a crea o datorie are un avantaj psihologic important: ne oferă un sentiment de control. Dacă spun „am nevoie de tine”, tu poți refuza. Dacă spun „îmi datorezi”, încerc să elimin această opțiune. Nu mai trebuie să alegi să fii alături de mine; trebuie să fii, deoarece am suficiente lucruri înregistrate în trecut. Astfel, contabilitatea relațională devine o formă de protecție împotriva vulnerabilității. În loc să risc să aflu dacă alegi să rămâi alături de mine, încerc să construiesc suficiente datorii încât alegerea ta să nu mai fie atât de liberă.
Cel care dă mai mult nu este întotdeauna cel mai slab
Mai există o complexitate. Suntem adesea tentați să considerăm că persoana care oferă constant este cea vulnerabilă în relație. Uneori aceasta este adevărat, dar a oferi poate aduce și putere.
Dacă eu sunt mereu cel care rezolvă, ajung să fiu cel care știe cum se fac lucrurile. Dacă eu ofer constant suport, celălalt poate deveni dependent de mine. Dacă sunt mereu cel care cedează, pot ajunge să fiu perceput ca cel care rămâne dator.
Fără a intenționa, poate apărea o dinamică de putere: unul devine cel care știe, dă și salvează, iar celălalt devine cel care primește și are nevoie.
Perspectiva lui Alfred Adler este în continuare relevantă. Într-o relație, cooperarea nu înseamnă să facem aceleași lucruri sau să contribuim în mod egal. Presupune să ne întâlnim de pe poziții egale, fără ca diferențele să devină o scară ierarhică.
Pot oferi mai mult fără a crede că devin superior și pot avea nevoie de mai mult fără a deveni inferior.
De aceea, ne este adesea dificil să ne desprindem de rolurile de care ne plângem. Cel care spune „eu fac totul” poate fi cu adevărat obosit și nedreptățit, dar poate descoperi că îi este greu să lase lucrurile în seama celuilalt. Odată cu responsabilitatea vine și cedarea controlului și, poate, a sentimentului că fără el, lucrurile nu ar funcționa.
Asta nu înseamnă că cel care poartă greul este vinovat pentru dezechilibru; înseamnă doar că relațiile sunt rareori simple, iar unul nu este mereu cel care dă, iar celălalt cel care ia.
Ce facem după ce începem să numărăm?
Poate că am abordat greșit problema atunci când am încercat să alegem între iubire și tranzacție. În orice relație există un schimb, avem nevoi, așteptări și limite, oferim și dorim să primim, negociem și, inevitabil, observăm ce se întâmplă între noi.
Problema nu este că observăm. Problema apare atunci când ceea ce oferim devine un mod de a ne asigura valoarea, de a evita riscul de a cere, de a face pe celălalt dator sau de a ne menține într-o poziție din care este mai greu să fim refuzați. Cooperarea necesită ceva mai mult decât a nu face socoteala; este nevoie să putem comunica nevoile fără a crea o datorie și să contribuim fără a transforma contribuția într-o poziție de superioritate.
Poate că relațiile sănătoase și ele implică o formă de evaluare. Uneori, chiar este necesar să facem acest lucru pentru a observa când ceva devine dezechilibrat. Însă întrebarea care ne definește nu este dacă am început să numărăm.
Este ceea ce facem cu acea socoteală: o folosim pentru a înțelege ce se întâmplă între noi sau așteptăm până când avem suficiente lucruri de trecut pe listă?
Sursa articol: https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/poate-ca-si-relatiile-bune-tin-socoteala
Sursa foto: Inquam Photos
