TVdece

Galopând pe câmpul muncii, dai peste tot felul de joburi. Mai urâte, mai frumoase, mai bănoase, mai nu. Există însă unele care se remarcă prin faptul că sunt extrem de plictisitoare. Atât de plictisitoare, încât cred că cei care le prestează zi de zi sunt nişte eroi ai asfaltului, ce metaforă faină am găsit pentru a evita conceptul de eroi urbani. Sunt oamenii care lucrează în domeniul transportului în comun. Nu e la îndemâna oricui să se ducă zi de zi la un loc de muncă unde se scorojesc pereţii, unde simţi că îmbătrâneşti cu fiecare secundă, unde ţi se atrofiază umanitatea. Astfel, cred că oamenii ăştia ar trebui să ăibă nişte pasiuni care să compenseze mizeria de job pe care îl au. Îmi voi permite să mi le imaginez.

Vânzătoarea de bilete pasionată de hale industriale. Nu cred că există femeie mai lovită de soartă ca asta. E condamnată să-şi petreacă întreaga zi într-o chichineaţă îngustă, în care timpul se scurge altfel. Când intră în acel sicriu numit job, intră într-o buclă temporală care-i răpeşte ani întregi din viaţă. Clepsidra timpului ei e goală. E doar ea, biletele, abonamentele şi umila distracţie pe care i-o oferă călătorii. Dureros de trist. De aceea, după ce îşi încheie ziua de lucru, îi place să evadeze în spaţii largi, unde se regăseşte. Este o obişnuită a halelor industriale din oraş, pe care le cutreieră fascinată de fiecare dată, la fel ca un copil din lumea a treia care primeşte pentru prima dată o ciocolată.

Controlorul de bilete colecţionar de deodorante. Fiind în mişcare, e puţin mai norocos decât nefericita sus detaliată. Totuşi, munca lui nu e cu nimic mai frumoasă. Dimpotrivă. Cât e ziua de lungă stă în mirosul îmbâcsit de pe mijloacele de transport în comun, şi ştim foarte bine că acest miros are forţa de a opri copiii din creştere. Singurele momente interesante ale zilei sunt cele în care mai prinde câte un ins fără bilet. Dar şi de asta e sătul. E ca şi o pizdă de care s-a plictisit. Când iese de la muncă, e sclavul recipientelor de deodorante. Sunt ca şi copiii lui. Le şterge de praf, le mângâie, le vorbeşte, le mai introduce discret în anus, cât să simtă că trăieşte şi să nu ajungă la urgenţă. E micul lui univers olfactiv.

Şoferul cu fetiş pentru rochiţe cu volănaşe. Nici ăstuia nu-i e deloc uşor. Zi de zi acelaşi traseu. Oră de oră acelaşi peisaj. Minut de minut aceeaşi muncă ingrată. Îi e o scârbă vomitivă de volanul care, la început, îi era cel mai bun prieten. Tocmai de aceea, îşi găseşte liniştea sufletească în alt tip de volane. Da, aţi ghicit, i se scoală când se vede îmbrăcat într-o rochiţă cu volănaşe. Are un dulap întreg şi e foarte sigur pe sexualitatea lui îndoielnică.

Related posts:

1. Traiul la comun