Tuturor ne mai scapă câte o greşeală, unora chiar mai multe. Nici noi nu suntem zeii gramaticii, ci nişte pământeni care mai greşesc. Da’ nu înţeleg dorinţa arzătoare a unora de a vâna şi corecta, dorinţă vecină cu descătuşarea sexuală.

Din punctul meu de vedere, corectatul ăsta se reduce la două chestiuni:

1. Accept să fiu corectat de unul care e impecabil din punct de vedere gramatical

2. Dacă totuşi ai hotărât tu că e cazul să mă corectezi, mesajul prin care o faci să fie corect gramatical. Adică, nu-mi atrage atenţia că am făcut o greşeală şi tu scrii ca din cur.

Mam tot gândit, de vre-o câteva zile, dacă să scriu s-au nu, dar mi se pare o specie mult prea fascinantă ca să nu prindă lumina monitoarelor.

Suntem clujeni, suntem aroganţi, gaura din macaroana ţării şi, în consecinţă, ne permitem să ponegrim cel mai mare eveniment pe care l-a văzut vreodată oraşul nostru. Pentru că aşa vrea muşchiul nostru de ardeleni feroce. Nu digeri nicicum muzica celor de la Maiden? Te înţeleg, stai acasă! Da’ dacă alegi varianta asta, înseamnă că te disociezi total de tot ce înseamnă acest eveniment, şi nu te transformi într-un semi-zeu de tastatură: că se putea aduce altă trupă, că n-o să vină lumea, că de ce i-a adus CFR-ul, că sunt de maro organizatorii etc. Băăă, “mândria Ardealului”, oraşul ăsta n-a văzut în 20 de ani decât bucile lui Beyonce, şi voi aruncaţi cu căcat în ventilator? Vă felicit! Sunteţi nişte speciali şi meritaţi din plin toate concertele ce vor urma la Cluj. Dacă se va mai strădui cineva să aducă vreo trupă, cu aşa oameni.

Până la urmă, ştiţi care e partea frumoasă? În timp ce voi veţi continua să vă goliţi  frustrările într-un cablu de internet, alţii vor pune de-un record.

Trist trebuie să fie şi faptul că, odată ajuns “la oraş”, lucrurile nu stau chiar aşa ca la tine acasă. Mai pe scurt, dacă mă-ta te alintă “deşteptu’ lu’ mama”, nu înseamnă că eşti deştept. Nici măcar terminarea unei facultăţi nu te va scăpa de dâra de salivă din colţul gurii. Ce să mai zic de master. Aşa e când te naşti prost. Ştiu, e greu, e greu să te lupţi zi de zi cu propria-ţi prostie şi să pierzi. Aşa e viaţa, mai pierzi, nu putem fi cu toţii deştepţi.

Sfâşietor de trist trebuie să fie momentul în care îţi numeri prietenii şi îţi dă cu virgulă. “Păi cum, eu, deşteptu’ lu’ mama, numai atâţia am”. Asta după ce ai pus la numărătoare şi toţi vecinii din blocul în care stai cu chirie, şi colegii de serviciu. Îţi spun un mic secret: prietenia se bazează pe încredere şi pe coaiele de a spune lucrurilor pe nume. Dacă eşti doar un “cineva”, cu păreri “flexibile”, vei rămâne un anonim până în momentul în care te vor pune în ladă, recte sicriu. Nu, ăia de pe net nu se pun la prieteni, doar dacă ai ajuns să-i cunoşti în carne şi oase. Ştii? Carne? Oase? Bipezi cu suflet?

Stau şi mă gândesc, oare cât de trist trebuie să fie să te consideri un preapizdos, doar pentru că ai şi tu un loc de muncă. Să zicem, de exemplu, că eşti un programator, şi crezi că lumea trebuie să cadă la picioarele tale doar pentru asta. Un programator lăbar, prost şi anonim, aş adăuga. Nu, nu eşti un semi-zeu pentru că ai şi tu o meserie. Sunt o grămadă de alţii care ştiu să o facă mult mai bine decât tine, şi nu fac pula mare pe chestia asta. Învaţă să-ţi cunoşti valoarea, sigur nu e aşa mare precum crezi tu. Sau, să zicem că meseria ta e datul cu părerea. Dacă eşti limitat din punct de vedere intelectual, mă piş cu o presiune de trei atmosfere pe părerile tale.

Ei bine, dacă reuşeşti să treci peste aceste tristeţi, care te macină zilnic, înseamnă că eşti, cu adevărat, un om fericit.