Aşadar, un banc bun are un potenţial de viralizare imens, reuşind să ajungă, în câteva ore/zile, pe buzele a mii de oameni, ceea ce îl transformă într-un potenţial canal de comunicare. Ia gândiţi-vă, cum ar fi fost ca în bancul cu Maria şi Antonio Banderas să apară şi nişte nume de brand-uri? Înţelegeţi unde bat?

Şi aşa mi-a venit ideea agenţiei de bancuri, al cărei scop e să inventeze bancuri (da’ bune, bune de tot!) pentru companii, bancuri în care să apară nume de brand-uri/produse. Este că nu sună deloc rău? La aşa potenţial de viralizare, prost ai fi să nu profiţi de un asemenea canal.

Bun, ideea a apărut prima dată aici, cine vrea s-o cumpere, să mă contacteze. Sau dacă o implementează cineva, vreau jumătate din profit. Dar aş prefera să fiu contactat. Mulţumesc.

PS: Acest post este un banc si trebuie tratat ca atare. Sau nu )

http://www.youtube.com/watch?v=bAwQ5JZh1zI

“Uite aici: doi ologi făcând sex!”

Sunt doar două exemple de texte care însoţesc multitudinea de poze sau filmuleţe pe care le primim zilnic de la diverşi.

Niciodată, dar niciodată, persoana care ţi-a arătat sau trimis un video/jpg conţinând monstruozităţi nu îşi va aminti cum a ajuns acolo. Va minţi cu neruşinare, spunând că nu mai ştie pe ce site a intrat, a dat click şi a ajuns să vadă ce era de nevăzut. Sau că a primit link-ul de la un prieten, prieten care nici el nu-şi mai aminteşte unde l-a găsit. Brusc şi dintr-o dată, toată lumea are amnezie.

Sunt de acord, dăunează grav PR-ului personal să recunoşti că ai căutat pe google “sex cu ologi” sau “grase Cluj”. Dar poate e momentul să ne gândim la nişte scuze mai bune, care să ne asigure un alibi credibil.

Exemplul 1: “Uite ce am primit de la şeful meu. Ăsta nu-i normal!” – o metodă foarte bună şi practică, ce îi va defocusa pe amici de la problema reală, determinându-i să reacţioneze în privinţa şefului.

Exemplul 2: “Băh, tu mi-ai trimis asta? Că am primit ceva offline, da’ nu m-am uitat de la cine e şi am închis fereastra”.  O tactică şi mai bună, care îl va determina pe receptor să îşi pună întrebări serioase. Oare a fost el, nu a fost el? Până să se dezmeticească, tu ai împărtăşit monstruozitatea. Satisfacţie garantată!

Spuneţi NU amneziei!

Cetăţeanul din filmuleţul de mai jos s-a gândit că nu i-ar strica nişte bani în plus. Departe de el gândul să dea în cap la cineva pentru bani de 50 de vodcă. Şi-a dorit ce îşi doreşte orice creştin ce ară ogoarele corporatiste sau statale ale patriei: o mărire de salariu. Cum? Apelând la muzică. Trecând peste faptul că băiatul lucrează în advertising, un domeniu mai “relaxat”, nu poţi să nu-i admiri coaiele, dat fiind contextul economic, şi modul în care şi-a pus coaiele la treabă.

Când vezi aşa ceva, stai şi de gândeşti. Io unu’ o fac. Mă gândesc la toţi cei care se cacă pe ei de frica şefului. La pămpălăii cărora le sunt călcate drepturile în picioare, da’ tac ca muţii, pentru că au un job “călduţ”. La multitudinea de angajaţi hipnotizaţi cu vorbe şi care reacţionează exact ca o brânză puturoasă: stau şi put.

Fraţilor, asta vă e salvarea! Apucaţi-vă de jonglerii cu piersici, de înghiţit foc, de ţinut respiraţia sub apă, de umblat pe cărbuni încinşi, de bătut soacre, de crescut unghii la picioare, de maratoane sexuale. Filmaţi-le şi trimiteţi-le şefilor voştri. Cine ştie, poate chiar nu vă dau afară.

PS: Da, a obţinut-o.