Găseşti o casă ponosită. Atât de ponosită, încât să-ţi fie ruşine de ea. Dacă n-ai bani s-o cumperi, o închiriezi. Cât poate fi chiria la o casă ruşinos de ponosită? Apoi, începi să “umbli” discret la ea, dar atât de discret, încât să nu se simtă: faci curat, dar finuţ, să păstrezi aspectul “autentic”, mai schimbi un geam, nu pe toate, mai repari un prag, nu pe toate, mai schimbi o uşă, nu pe toate, ba chiar mai scoţi din uşi, zugrăveşti pereţii pe jumătate, nu schimbi parchetul, intervii puţin la toaletă, dar nu mult, cât să nu provoace scârbă.
Apoi, începi s-o umpli: aduci scaune şi mese de la birtul care s-a închis în satul lu’ bunică-ta şi o convingi pe bunică să-ţi dea tot ce nu mai are nevoie prin casă: un radio stricat, un călcător mai bătrân decât ea, televizorul ăla alb-negru, care acum e depozit de mălai, nişte tablouri cu diferite aspecte din viaţa tumultoasă pe care au avut-o bunicii tăi etc. Le aduci pe toate şi le trânteşti neglijent-aranjat în casa ponosită, care acum e mai puţin ponosită, de când ai început s-o “modernizezi”, dar tot ponosită rămâne.
Transformi un dulap vechi într-un bar, luminezi obscur stabilimentul, cu veioze şi candelabre prăfuite, care funcţionează doar când vor ele, îl umpli de fum, ca să dai un aer boem, bagi în surdină o muzică sofisticată, de preferabil jazz, îţi faci un stoc minim de băuturi, angajezi 2-3 oameni (la cât ai “investit” până acum, îţi permiţi) şi poţi deschide liniştit: eşti fericitul patron al unui local VINTAGE!
