Viata La Bloc | TVdece

Posturi marcate ‘viata la bloc’

Există ceva mai tare decât un vecin cu bormaşină

Vecinul cu bormaşină a devenit un fel de erou urban. L-am putea chiar numi super-erou, la determinarea cu care luptă împotriva pereţilor nemiloşi. S-a scris despre el mai mult decât s-a scris despre proteste sau despre ACTA, fie că vorbim de articole, tweet-uri sau statusuri de facebook. Şi eu l-am pomenit o dată. Sau de două ori. Nu vă speriaţi, n-o mai fac, că deja subiectul e derizoriu.

O să vă spun, însă, după cum bine v-aţi dat seama şi din titlu, doar de aia aţi dat click să citiţi, că nu e superlativul în materie de zgomot la bloc. Există ceva care-l bate la decibelii goi. Ceva care te aruncă din pat, mai ceva ca un caporal pervers în armată. E ceasul deşteptător făurit în adâncurile Mordorului. E ceva care se întâmplă destul de rar, ca sincronizare, dar şi când se întâmplă… Tot timpul se întâmplă în weekend, c-aşa-i la bloc.

E vorba de patru vecine care se apucă de bătut şniţele dimineaţa: cea de sus, cea de jos, cea din stânga şi cea din dreapta apartamentului tău. Deodată.

S-a întâmplat azi dimineaţă. La 9:00. Ironic, chiar dacă era să puşc de nervi, acum mi-e poftă de şniţele. Se numeşte branding acustic.

Taguri: bormasina, snitele, vecini, viata la bloc
Postat in Zicu | 15 Comentarii »

Să ne amuzăm cu încălzirea

Ieri dimineaţă, când să ies din casă, o doamnă era deja călare pe clanţa mea, încercând să intre. Fără să sune, fără să bată la uşă, cucoana era gata să se urce peste mine. Sub influenţa filmelor “de fete”, în care personajele sunt mai puternice decât orice femeie de 8 martie, am tras un “Poftiiimmm?”, cu intonaţie şi mişcare de degeţel, zici că eram Beyonce de Cluj.

Noroc că în spatele ei era administratorul blocului, care a simţit pericolul decapitării şi mi-a explicat zâmbind, oarecum speriat, că doamnele sunt de la căldură şi că verifică dacă mai sunt ţevi nedebranşate. Cu toate că avem centrală de apartament, în baie avem două ţevi care dau căldură şi care nu pot fi tăiate sau debranşate, pentru că fac legătura cu toate apartamentele din bloc. Şi pentru că avem două ţevi groase ca două fire de pătrunjel, va trebui să plătim căldură în plus.

Şi acum urmează partea amuzantă. Soluţia ar fi să-mi termoizolez ţevile, ca să nu mai intre căldură în apartament, cu ceva material special, care, din câte am înţeles, se găseşte la Praktiker, să chem administratorul să constate şi gata, am scăpat. Ok, ok, dar eu sunt româncă, deci după ce pleacă administratorul, scot materialul şi mă încălzesc din nou moca, le-am explicat cucoanelor. “Asta nu e o soluţie!”, mi-au răspuns ele. Însă, răspunsul administratorului mi-a făcut ziua.

- Nimeni nu s-ar gândi la aşa ceva!!! Cum să faceţi aşa ceva?, se revoltă una dintre cucoane.

- Cum nimeni, doamnă, EU sunt nimeni?, a replicat administratorul.

Taguri: incalzire la bloc, romanisme, viata la bloc
Postat in Florica lui Zicu din capatu' satului | 9 Comentarii »

Inspector Florica

De trei zile, cu precizia unui ceas elveţian cu cuc, între orele 14:00 şi 16:00, vecinii de deasupra fac chef. Muzică la maxim, chiuieli asurzitoare, tot tacâmul. În prima zi, m-a mirat cum oamenii ăştia petrec chiar aşa, în mijlocul zilei. A doua zi, m-am gândit că poate le-a rămas ceva de ieri. Muzica populară bubuia, chiuielile erau moartea timpanelor. Chef domle’, ca de apocalipsă! Totuşi, cum naiba să petreci la prânz? A treia zi, adică ieri, m-am foit prin casă de la ora 13:00. Inspector Florica nu putea lăsa lucrurile aşa. Inspector Florica trebuia să:

a) fie justiţiară, să afle adevărul, să meargă la vecini şi să ceară explicaţii. În această situaţie, Inspector Florica era de neoprit, se simţea şefă de scară!

b) accepte o mică şpagă, doar ştia că inspectorii nu câştigă atât de bine. Un pahar-două de vin, n-o fi foc! Şi ce, nu ne mai place muzica populară? Doar e a noastră!

În ambele situaţii, Inspector Florica era extrem de hotărâtă. Dacă începe iar tărăboiul, urcă la ei! La 14:00 fix, cheful a reînceput, cu aceeaşi ardoare. Fără să mai stea pe gânduri, Inspector Florica a urcat, hotărâtă să facă scandal sau să intre în horă. A bătut la uşă, niciun răspuns. A bătut şi mai tare, de mai multe ori. Nimic. Inspector Florica a simţit că situaţia b) nu mai avea cum să se întâmple, aşa că a luat hotărârea de a lăsa un bilet pe uşă. Inspector Florica de la punctul a) a preluat controlul şi voia să facă prăpăd!

Aseară, pe la 20:00, vecinii de sus băteau la uşa noastră. Inspector Florica şi-a aşezat mai bine chipiul imaginar şi a intrat direct în pâine:

- Bună seară! Ce tot faceţi sus? Chef? La prânz?!

- Ştiţi, mama mea a venit în vizită şi se plictiseşte, că o lăsăm singură acasă. Se uită la caseta de la nunta noastră… Şi, ştiţi, e cam bătrână şi surdă… Ştim că se uită zilnic, dar nu am crezut că deranjează pe cineva. Să nu vă supăraţi.

Taguri: chef, scandal, vecini, viata la bloc
Postat in Florica lui Zicu din capatu' satului | 10 Comentarii »

Cum mă face Zicu de ruşine la vecini

Aseară, voioşi nevoie mare, cum suntem noi de obicei, fără vreun motiv anume, ne-am apucat să strigăm cuvinte ciudate pe scară, în timp ce aşteptam liftul. Strigam un cuvânt şi râdeam. Strigam “pardesiu” şi râdeam. Strigam “polonic” şi râdeam. Da, chiar nu ne trebuie foarte multe lucruri să ne binedispunem.

Liftul cobora, noi strigam “zacusă” şi râdeam. Când liftul a ajuns la parter, uşa s-a deschis uşor, Dumnezeu i-a luat minţile lui Zicu şi a strigat, cât de tare a putut, “căcuţă!!!”

Nu vreţi să ştiţi ce mimică scârbită şi întrebătoare a avut domnul din lift. Simţind că penibilul momentului se înteţeşte, am bâjbăit un “nu mai vorbi prostii în scară” foarte neconvingător, din moment ce râdeam cu lacrimi. Sper să nu dăm nas în nas cu vecinul repede, până se risipeşte penibilul dintre noi.

Dacă lucruruile nu se rezolvă de la sine, oricum vrem să ne mutăm. Partea amuzantă e că vom putea explica oamenilor că ne-am mutat pentru că Zicu i-a zis unui vecin “căcuţă”.

Taguri: florica si zicu, vecini, viata la bloc
Postat in Florica lui Zicu din capatu' satului | 3 Comentarii »

Cum să-ţi trollezi vecinii

Administratorul blocului nostru ne-a devenit, în timp, prieten de familie. Dacă e să ne gândim că doar prietenii de familie se vizitează acasă, noi ne încadrăm perfect în categoria asta, pentru că ne plătim cheltuielile acasă la dânsul. Deci, e vorba doar de vizite unilaterale, dar tot vizite sunt. Cum administratorul strânge banii de cheltuieli la ore imposibile, gen 17:00, când suntem amândoi la job, singura soluţie e să-l vizităm lunar, seara, acasă la domnia sa.

Săptămâna trecută, însă, a fost prima dată în istoria familiei noastre când am reuşit să mă prezint la program. La ora 16:00 fix eram în scara blocului unde se colectează banii. Erau deja 5 persoane în faţa mea, iar la 16:02 era deja o coadă de 10-15 persoane. Atunci când programul administratorului e doar între 16:00 şi 16:30, chiar şi bătrânii îşi amintesc cum e să alerge.

Am dat bună seara şi am stat cuminte la coadă. Toate privirile erau aţintite asupra mea: “Cine e fata asta şi de unde a apărut, s-o fi mutat recent în bloc, o fi fiică-sa, nora cuiva?” . Evident, nimeni nu îndrăznea să întrebe direct, însă în aer pluteau apăsător întrebările şi mirosea subtil a disperare. Am aşteptat, tot cuminte, să îmi vină rândul, ba chiar am lăsat o bătrână înaintea mea. Mulţimea şuşotea cu încântare.

Când am ajuns la rând, le-am curmat şi ultima speranţă: am şoptit, cât de încet am putut, blocul, scara şi apartamentul. Mulţimea bombănea şi ea încet, nemulţumită. Singura lor şansă de a afla cine sunt se pierduse.

- Plătiţi tot?, mă întreabă administratorul.

- Bineînţeles, că nu vreau să adun restanţe, ca alţii! am strigat, sigură pe mine.

M-am întors, pe vârful picioarelor, am dat un bună seara hotărât şi am plecat, lăsându-i pe toţi să se gândească la cine m-am referit.

Taguri: plata intretinerii, trolling, viata la bloc
Postat in Florica lui Zicu din capatu' satului | 7 Comentarii »

Vecinu’ de sus

Un om avea un vecin în apartamentul de sus, ca orice om care trăieşte la bloc, exceptându-i pe cei care locuiesc la ultimul etaj. Săracii, să nu ştie ei cum e să ai un vecin deasupra, the horrror!

Îi spunea vecinu’ de sus. Era cel mai vecin de sus din câţi au existat vreodată. Practic, s-a născut să fie vecinu’ de sus, ăsta îi era destinul, asta era misiunea lui pe pământ: să stea sus şi să fie vecin. Era atât de vecinu’ de sus, încât şi-o trăgea cu soţia lui pe jos, ştiind că scârţâie patul, şi se ţineau de gură unul pe altul, nu care cumva să scape vreun sunet şi să deranjeze. O făceau pe silent, atât de profesionişti erau. După o vreme, şi-au luat de la gură ca să cumpere un pat nou, că deja avea răni grave la genunchi.

Era atât de vecinu’ de sus, încât umbla doar pe vârfuri prin casă şi se încălţa după ce ieşea din apartament, la fel şi familia lui, să nu producă tropăituri deranjante. Nevastă-sa nu avea niciun pantof cu toc, iar camera copiilor era izolată fonic şi tapetată cu pluş.

Era atât de vecinu’ de sus, încât nu avea nicio boxă în casă, fiecare membru al familiei dispunând de căşti la care să asculte muzică sau jocuri. Televizorul mergea doar pe mut, toată familia învăţând să citească pe buze, ca să înţeleagă atunci când nu e cu subtitrare. Pe lângă asta, se certau în şoaptă, atât de vecini de sus erau.

Când a vrut să-şi cumpere o bormaşină, a căutat-o pe cea mai silenţioasă, dar n-a găsit-o. Nici n-avea cum, doar asta e menirea bormaşinilor: să facă gălăgie. Aşa că a luat una la întâmplare, da’ o foloseşte numai când vecinul de jos e plecat de acasă. Vă zic, n-aţi mai văzut aşa vecin de sus. Şi chefurile le făcea pe silent!

Într-o zi, a murit. Odihnească-se-n pace. Şi aşa a dispărut ultimul vecin de sus perfect.

Taguri: vecini, viata la bloc
Postat in Zicu | 6 Comentarii »

Vecini dubioşi

De vreo două-trei luni, am observat că ceva e ciudat. Că dormim ca pruncii noaptea, că lustra nu ne mai ameninţă, că nimeni nu mai face ca ursul. Dap, vecinul de deasupra s-a mutat şi, o dată cu el, au dispărut şi spaimele mele că o să pice naibii într-o noapte peste noi.

Acum avem parte de alte senzaţii, la polul opus. O familie tânără, cu un copil de vreo 4-5 ani. Eu, ca un veritabil detective gadget ce mă aflu, am decis că EL, capul familiei, e dubaş, după ce mi-a zâmbit o dată nu ştiu cum în lift. Mai mult, EA e o speriată de bombe care refuză să stea la o bârfă sănătoasă cu celelalte vecine. Ceea ce, având în vedere starea în care se află (e femeie) îi dublu dubios. Copilul lor nu e încă dubios, că e mic, dar are timp să devină.

În schimb, e hiperenergic, ca orice copil. Şi ca o mare familie ce suntem, adică noi şi ei, ne trezim cu toţii la ora 06.00, când merge EL la serviciu. Că vrem, că nu vrem. Atunci încep tropăielile, urletele şi ghiduşiile. No, măcar se iubesc aşa, ca o familie, da’ parcă mi-e dor de fostu’ vecin.

Şi ca să vă fie clar cât sunt de dubioşi, permiteţi-mi să vă relatez ce s-a întâmplat azi dimineaţă. Ştiţi cum sunt băile din unele blocuri comuniste, se aude tot:

- Nu-i bine aşa, femeie, pune-o aici!

- Şi acuma?

- …

- Acuma ce fac, mă, omule?!

- Arunc-o în budă!

După care s-a tras apa. De cel puţin cinci ori. Mie mi se pare dubios.

Taguri: vecini, viata de familie, viata la bloc
Postat in Florica lui Zicu din capatu' satului | 15 Comentarii »

Pute, pute, da-i la bloc!

Poţi cataloga un bloc după curăţenie. Fie e jeg şi aşa sunt şi oamenii, fie e lacrimă şi şeful de scară e un şahist îmbâcsit autoritar. Poţi cataloga un bloc după spaţiul verde din faţă. Dacă gardul viu e tăiat la milimetru, iar florile multicolore generează o atmosferă de basm, înseamnă că majoritatea locatarilor sunt băşinoşi. La pensie. Poţi cataloga un bloc după numărul şi aspectul garajelor sau după maşinile parcate în curte. De exemplu, dacă în faţa blocului e plin de Dacii, avem de a face cu un stabiliment meşteresc. Locatarii de sex masculin vor fute piesele de Dacie în sus şi în jos, pe faţă şi pe dos, mai des decât îşi vor fute nevestele. În fine, poţi cataloga un bloc chiar şi după uşi.

Dar poate cel mai bine poţi cataloga un bloc după miros. După duhoare. După mireasmă. După putoare. Dacă eşti doar în vizită, un bloc îşi lasă asupra ta o amprentă olfactivă efemeră. Poate avea mirosul proaspăt al curăţeniei, dulcea mireasmă a mâncării sau duhoarea lenei. Dar dacă eşti locatar cu acte în regulă, Doamne, ce se mai schimbă lucrurile. Recunoşti din prima mirosul de tocăniţă al dihaniei ce poartă numele “Mărioara de la 5″, acel munte de grăsime şi unsoare. Dar, vai, ce bucate interzise ţie se nasc în bucătăria acestui monstru gospodin.

Inconfundabil e şi mirosul de hoit pe care îl generează apartamentul familiei de alcoolici de la 3. Ăia care practică doar baia de duminică şi trasul apei la budă de luni. Mai bine pute a căcat şi a alcool deât să pută a om. Mai e mirosul morţii al bătrânilor de la 3 şi mirosul de sex al futalăilor de la 8. Toate astea dau naştere unui megamiros specific blocului.

Apoi, e liftul. Strungarul de la 6 se odorizează cu spirt. Văduva de la 7 se dă cu parfum fake luat de la totul la 10 lei. Cocalarul de la 4 are o colecţie întreagă de parfumuri cocălăreşti, luate de la “băieţi”, în care se scaldă zilnic, de se înmoaie butoanele şi se abureşte oglinda liftului. Se dă cu unul şi bine sau cu toate deodată. Mai sunt şi parfumurile înţepătoare de femei. Toate astea nasc fel de fel de combinaţii: spirt cu transpiraţie şi cu D&G; parfum ieftin şi miros de gură nespălată; miros de ceapă, usturoi cu parfum ieftin şi cu Armani etc.

Poate cea mai cruntă e combinaţia dintre parfum de cocalar împrăştiat cu nesimţire, parfum fake, împrăştiat cu aceeaşi nesimţire, şi o beşină sănătoasă de zugrav. Din păcate, am dat recent peste aşa ceva.

Taguri: amprenta olfactiva, igiena, romanisme, viata la bloc
Postat in Zicu | 9 Comentarii »

Simbolul boieriei la bloc a apus

La fel ca-n viaţa de zi cu zi, traiul la bloc nu e la fel pentru fiecare. Unii au lambriuri, alţii au tapet garnisit cu păretare, alţii au colecţie de sticle pe dulapul din bucătărie, iar alţii nu trag apa la budă, ca să facă economie. La un moment dat, a existat un element diferenţiator care a potenţat ierarhia socială din cadrul asociaţiei de locatari. A împărţit oamenii în iniţiaţi şi neofiţi. A adâncit intrigile şi geloziile de pe etaje. I-a determinat pe copii să nu-şi mai facă temele, pe părinţi să devină alcoolici şi pe bunici să-şi dea foc.

Impactul pe care acest element l-a avut asupra vieţii blochistului de rând poate fi rezumat prin dialogul de mai jos, care, din păcate, sau din fericire pentru unii, azi e istorie:

“Cornele, ai auzit că Vasile de la trei şi-o pus centrală?”

“Mda… ‘tă-l dracu, s-o domnit!”

Odată cu emanciparea claselor sociale, cu presiunea excercitată de stat asupra populaţiei şi cu nevoia stringentă de a economisi nişte bani, centrala termică a devenit ceva banal. Probabil urmează duşul cu radio.

Taguri: bunastare, centrala termica, emancipare, viata la bloc
Postat in Zicu | 8 Comentarii »

Minunatul univers al uşilor

Un vechi proverb zice: “spune-mi ce uşă ai la intrare, ca să-ţi spun cine eşti”. Parcă aşa era. În fine. După ce am constatat că am reale aptitudini de ghicitor în cefe, am zis să îmi încerc mâna şi cu uşile. Mi se par un izvor nesecat de poveşti, care trebuie desluşite şi împărtăşite lumii. Să demarăm, aşadar, această mică incursiune în minunatul univers al uşilor. (pozele sunt făcute în blocul în care habităm)

Uşa vaisteaua

O vibraţie interioară, care n-are absolut nicio legătură cu simţul văzului, deci cu evidentul, îmi spune că ăstora nu le-a prea plăcut şcoala. Au crescut într-un sat limitrof, unde s-au şi căsătorit, şi au hotărât să vină la oraş pentru o viaţă mai bună. Atât de bună încât el e instalator, iar ea vânzătoare la un magazin din piaţă. Cu toate că resursele financiare le erau potrivnice, au turnat doi plozi. În timpul liber, el goleşte sticle, ea umple integrame. Sporadic, o mai apţiguieşte. Fac sex maxim o dată la trei luni în poziţia misionarului.

Uşa intermediară

Ăştia sunt cu o treaptă mai sus faţă de cei din spatele uşii vaisteaua. Îşi permit câte un concediu la Saturn, unde merg împreună cu prietenii de familie. Ei se îmbată şi râd la glume de autobază, ele se bronzează prin ungerea organismului cu bere, că doar nu-s bani şi de creme pentru protecţie solară. Bag mâna în foc că cel puţin holul e tapetat cu lambriuri, de care sunt foarte mândri, pentru că au citit ei undeva că sunt din nou la modă. Monotonia e cuvântul cheie al vieţii lor. El e sătul până peste cap de aceeaşi pizdă nerasă, iar ea şi-ar dori mai mult de la viaţă decât să-i spele, calce şi gătească gibonului. I-a zis mă-sa să nu-l ia de bărbat, da’ n-a ascultat-o.

Domni sub acoperire

Cred că este cel mai întâlnit model de uşă din blocurile patriei. Orice familie mai de doamne-ajută îşi poate permite aşa ceva. Principala calitate a acestei uşi e că transmite un aer domnesc, acesta fiind şi motivul pentru care e achiziţionată în cele mai multe dintre cazuri. Poţi să n-ai după ce bea apă şi să ai o astfel de uşă, la fel cum poţi să fii director de bancă şi să n-ai gusturi. Asta o transformă în uşa care se “citeşte” cel mai greu. Nici chiar eu nu mă hazardez să mă pronunţ în privinţa ei. Tind totuşi să cred că cei din spatele ei n-au cel mai scump salam în frigider.

Domni

Da, domne’, da! O uşă care transpiră domnie prin toate balamalele. Ceva îmi spune că ea lucrează în domeniul bancar, iar el e director de vânzări. Au o viaţă boemă, se pişă pe toţi din bloc, nu dau zahăr şi făină vecinilor şi, în general, pute a parfum după ei pe toată scara, dimineaţa, când merg la serviciu. Sunt convins că cei din spatele uşilor detaliate mai sus lansează bârfe prin tot blocul despre ăştia, însă pe ei îi doare la bască. Sunt în vârful lanţului trofic blochist.

Taguri: aparentele insala, ghicitoare, modele de usi, romanisme, viata la bloc
Postat in Zicu | 19 Comentarii »