Te întorci acasă, uşor afumat, după o seară prelungită cu băieţii, rupt de oboseală, şi tot ce-ţi doreşti e să ajungi în pat. Ce mai, eşti bine de tot, iar drumul până la dulcele pat încă e lung, chiar dacă eşti în scara blocului.
“Ce seară, domne’, ce seară!”, te gândeşti, în timp ce stai rezemat de perete, aşteptând liftul.
‘Las’, că învăţ io patul cum se doarme…”
Călătoria cu liftul ţi se pare interminabilă, senzaţia de greţică nu-ţi dă pace, becurile care se aprind şi se sting, indicând etajele, te ameţesc şi mai tare. Nu eşti în cea mai bună formă a vieţii tale.
“Abia aştept să ajung în cuibuşorul meu de nebunii, să beau nişte Cola, că mor de sete, să mă trântesc în pat şi să dorm până se împute mădularul”, închegi, din nou, cu greu, nişte gânduri. Liftul parcă-şi bate joc de tine.
În sfârşit, ai ajuns! După câteva încercări ratate, nimereşti gaura cheii, deschizi uşa şi o trânteşti puternic în urma ta, ca un adevărat boss al domeniului tău. Aprinzi lumina în hol, baie şi bucătărie şi începi să cânţi, cât te ţine gura, piesa care ţi-a rămas în minte din ultima crâşmă pe care ai bifat-o. Îţi aprinzi o ţigară şi începi să-ţi arunci hainele prin bucătărie, în paşi de dans şi cântând din ce în ce mai tare.
“Faină-i viaţa de burlac, ziua vesel, noaptea bat, măi, măi”, strigi în gura mare, ca un rapsod de cartier. Între timp, ai rămas în chiloţi. Dap, dansezi şi cânţi în chiloţi, în bucătărie, pentru că îţi permiţi. Lumea e a ta, îţi trăieşti din plin viaţa de holtei. Ai dat drumul şi la nişte muzică de pe telefon şi te simţi minunat la mini-cheful pe care l-ai încropit. Parcă nici nu-ţi mai e atât de rău. Doar un pic, de control.
“Pfffuuu, ce m-am îmbăta!”‘, constaţi în drum spre baie, pe acordurile unei manele care nu ştie ce caută în telefonul tău. Te pui pe budă, rezemi capul de chiuvetă şi, chiar înainte de a aţipi, auzi o voce adormită:
“Ai venit, dragă?”
Ăsta e momentul în care îţi dai seama că nu mai eşti burlac de multă vreme şi că eşti gol, pe pudă, cu capul în chiuvetă, iar ea e în faţa ta.
