De fiecare dată când vine momentul să schimbăm aşternuturile, ne pregătim temeinic, ne spunem rugăciunile, ne punem telefoanele pe silent şi anulăm orice plan pentru următoarea oră. Ne pregătim, deoarece ştim că o să ne enervăm, nu o să nimerim colţurile la plapumă sau o să ne încurcăm la încheiat nasturii.
Nu ştiu cum fac mamele noastre, de reuşesc să schimbe singure aşternuturile, dar la noi e muncă de doi oameni care lucrează din greu. Nu începem oricum! Fiecare are un rol bine definit în acest proces complicat şi simpla abatare poate duce la cuvintele care ne îngrozesc: “Trebuie să o luăm de la început!”. Ce mai, dacă vreţi să ne ameninţaţi cu ceva, spuneţi-ne că trebuie să vă schimbăm patul! 
Din punctul meu de vedere, schimbarea aşternuturilor, în special a plapumei, reprezintă, fără îndoială, o metodă de tortură modernă. Sau poate a fost cândva un curs la care noi nu am participat. Sau e un curs la care ai voie să participi doar după ce devii părinte şi de aia nu am avut încă acces la el. Cert e că, dacă vreţi să ne vedeţi cum ne plimbăm haotic prin cameră, în timp ce eu râd şi Zicu dă ordine ferme, puteţi să veniţi pe la noi.
Nu vă grăbiţi! Veniţi încet, că durează! )
