Ne zbatem, ne agăţăm de alţii, ne dezbrăcăm, facem circ, cântăm fără voce, o dăm în penibil, ne comportăm de parcă am avea coloana vertebrală din plastic chinezesc. Facem toate astea pentru că le considerăm leacuri pentru o boală de care avem impresia că suferim. Unde scrie, mă, că trebuie să fim toţi celebri? E chiar atât de demodat omul normal, care-şi vede de viaţa lui, fără ca alţii să aibă treabă cu ce bagă-n gură, cu cine se culcă, de câte ori merge la baie?
Creştinilor, credeţi-mă, normalitatea nu doare. Nu se sfârşeşte lumea dacă nu v-aţi născut în lumina reflectoarelor, ba chiar cred că existenţa de om simplu, neîntinată de gura lumii, e mult mai interesantă, pentru că e doar a ta.
Sigur, limitata de Măriuca vede altfel treburile. Crede că dacă se va crăci, va reuşi în viaţă. Banii vor curge, contractele la fel, de masculi nu mai vorbim, şi uite aşa, Măriuca se va trezi în paginile revistelor lucioase. Are Măriuca ceva special? Nu. Va fi adulată de prostime? Da. Putea să stea pe curu’ ei şi să ducă o viaţă normală? Cu siguranţă. Va muri o anonimă? Sper din tot sufletul.
Nici cu Filimon nu mi-e ruşine. A ajuns atât de cunoscut în mediul online, încât uită că celebritatea lui depinde de o conexiune la internet. Fără ea, probabil Filimon era un om mai mult decât normal. Poate chiar banal. Ce mai contează? El are influenţă, e invitat să discute discuţii pe la evenimente, se crede un lider de opinie, e arogant, îşi dă impresii, e convins că aerul pe care îl respiră e de o calitate net superioară faţă de al nostru. Filimon e orice altceva decât un om normal, pentru că normalitatea e pentru proşti, nu? Filimoane, tată, revino-ţi. Apreciem cu toţii că ţi-ai construit un brand, da’ asta nu înseamnă că trebuie să te auto-sanctifici. Eşti doar un om normal care a ştiut să se folosească de conexiunea la internet. Atât.
Oameni buni, nu vă fie teamă să fiţi normali, e gratis!