Posturi marcate ‘vedete de carton’

Vedete doar în presă?

Tabloidele sunt cele mai bine vândute ziare din România, iar site-urile lor printre cele mai vizitate. Emisiunile în care sunt invitate vedete de carton fac super ratinguri. Toate astea datorită voyeurismului intrinsec naturii umane. Astfel, conştient sau inconştient, românii pun umărul la fabricarea unor personaje groteşti care devin nişte pseudomodele ale societăţii noastre. Am renunţat de mult să încerc să-mi explic de ce ne comportăm în felul ăsta, deoarece, după cum spuneam, am ajuns la concluzia că e în firea noastră să ne preocupe mai mult vieţile altora decât ale noastre.

Ce m-am întrebat însă e ce se întâmplă cu aceste aşa-zise vedete când coboară de pe coperţile colorate ale tabloidelor, de pe micile ecrane şi se amestecă printre noi, cei care le legitimăm existenţa. Se pişă oamenii pe ei de admiraţie? Cad ca seceraţi din pricina faptului că au ocazia să respire acelaşi aer cu cei pe care îi văd doar la televizor? Se opreşte lumea-n loc?

Sâmbătă seara mi s-a răspuns la întrebări. Sigur, e un caz izolat, dar mi-ar plăcea să cred că aşa se întâmplă de fiecare dată, deşi sunt convins că există români suficient de retardaţi încât să cadă pe spate când văd o vedetă de doi lei. Întâmplarea a făcut să mă aflu în acelaşi club cu una dintre gemenele de la Cheeky Girls, dracu ştie care şi mă interesează puţin spre deloc. Îmbăcată ca o piţipoancă de cartier muncitoresc, fadă, incoloră, inodoră, insipidă. A tremurat oare cineva că se afla în augusta ei prezenţă? I-a cerut cineva un autograf pe penis? Nici pe departe. Nimeni nu a dat nici măcar un scuipat pe ea, fapt ce mi-a provocat o plăcere vecină cu orgasmul.

Cum era ea, vedeta lu’ peşte, p-acolo, cerşind atenţia pe care nu i-o acorda nimeni. Mirific! Efectiv am jubilat când o vedeam cum se zbate în mocirla anonimatului. Şi mi-aş dori să păţească la fel toate jegurile ridicate la rang de vedetă. Măcar atât, dacă nu ne putem abţine să le susţinem prin consumul a tot ceea ce le ţine în viaţă.

Nu-mi rămâne decât să le doresc tuturor vedetelor noastre de carton o moarte mediatică lungă şi chinuitoare.

Normalitatea nu e o boală

Ne zbatem, ne agăţăm de alţii, ne dezbrăcăm, facem circ, cântăm fără voce, o dăm în penibil, ne comportăm de parcă am avea coloana vertebrală din plastic chinezesc. Facem toate astea pentru că le considerăm leacuri pentru o boală de care avem impresia că suferim. Unde scrie, mă, că trebuie să fim toţi celebri? E chiar atât de demodat omul normal, care-şi vede de viaţa lui, fără ca alţii să aibă treabă cu ce bagă-n gură, cu cine se culcă, de câte ori merge la baie?

Creştinilor, credeţi-mă, normalitatea nu doare. Nu se sfârşeşte lumea dacă nu v-aţi născut în lumina reflectoarelor, ba chiar cred că existenţa de om simplu, neîntinată de gura lumii, e mult mai interesantă, pentru că e doar a ta.

Sigur, limitata de Măriuca vede altfel treburile. Crede că dacă se va crăci, va reuşi în viaţă. Banii vor curge, contractele la fel, de masculi nu mai vorbim, şi uite aşa, Măriuca se va trezi în paginile revistelor lucioase. Are Măriuca ceva special? Nu. Va fi adulată de prostime? Da. Putea să stea pe curu’ ei şi să ducă o viaţă normală? Cu siguranţă. Va muri o anonimă? Sper din tot sufletul.

Nici cu Filimon nu mi-e ruşine. A ajuns atât de cunoscut în mediul online, încât uită că celebritatea lui depinde de o conexiune la internet. Fără ea, probabil Filimon era un om mai mult decât normal. Poate chiar banal. Ce mai contează? El are influenţă, e invitat să discute discuţii pe la evenimente, se crede un lider de opinie, e arogant, îşi dă impresii, e convins că aerul pe care îl respiră e de o calitate net superioară faţă de al nostru. Filimon e orice altceva decât un om normal, pentru că normalitatea e pentru proşti, nu? Filimoane, tată, revino-ţi. Apreciem cu toţii că ţi-ai construit un brand, da’ asta nu înseamnă că trebuie să te auto-sanctifici. Eşti doar un om normal care a ştiut să se folosească de conexiunea la internet. Atât.

Oameni buni, nu vă fie teamă să fiţi normali, e gratis!