… se zice ca cei crescuti la tara (sa le zicem copii rurali) sunt mai infipti in viata decat copiii urbani?
De nenumarate ori mi s-a servit replica: “Se vede ca e de la tara, e dintr-o bucata”. Nu voi ascunde faptul ca de multe ori, din cele nenumarate, n-am percutat la sensul profund al zicerii. “Ce, daca-i de la tara are doua perechi de coaie?”, imi ziceam naiv, in timp ce cautam zgarciul chiar si in pieptul de pui (il caut si azi, chiar daca sansele de a-l gasi sunt infime). Sunt produsul sistemului cocolosit de crestere al copilului: “Nu-ti place ce este de mancare? Las’ ca face bunica altceva”, si asa am ajuns, la 26 de ani, sa fiu un fitos culinar, de parca sunt cel putin din pula de ministru.
Sunt copilul urban prin excelenta. Copilul care nu a avut bunici la tara, copilul care nu stie ce inseamna sa calci intr-o balega, copilul care nu a tinut un uger de vaca in mana, copilul caruia ii e groaza sa umble descult pe pietre, sa nu care cumva sa se tabaceasca talpuca lui fina, manca-l-ar mama de rasfatat. Sunt convins ca daca maine se intampla un razboi sau un dezastru natural, voi putrezi de foame, deoarece gurita mea cocolosita nu baga orice intransa.
In timp ce mie mi se gatea ce pofteam si ma “lafaiam” in apartamentul imbacsit din blocul in care am crescut, cu pielea mea fina si fara vanatai sanatoase, sa zicem ca intr-o alta parte de Romanie, un copil de aceeasi varsta cu mine, nascut la tara, priza viata reala. A cazut din toti pomii din livada, a stat suficient de mult in tricou, pe frig, incat sa nu mai raceasca la o simpla adiere de vant, a mancat orice, gust sa aiba. Copilul asta stie, la varsta mea de azi, sa gestioneze o situatie ce implica animale nedorite… Aici vroiam sa ajung.
Chirias fiind, intr-unul din blocurile triste ale patriei, am o problema comuna cu toti cei care bantuie prin acestea: tevile vechi. Una dintre ele a cedat si s-au intreprins lucrari. Toate bune si frumoase, mesterii si-au facut treaba si am scapat de o problema de care oricum ne pasa putin spre deloc, avand in vedere ca nu e casa noastra. Stand eu, asa, in caldura caminului meu inchiriat, ma trezesc cu un rezultat colateral al lucrarii – un soarece sau un sobolan, dracu’ ii deosebeste. Copilul urban din mine a inghetat. Nici barbatul din mine nu se simtea prea bine, ii era scarba (refuz sa cred ca ii era frica). Ce-i de facut? M-am mai confruntat cu o asemena situatie NU.
Am actionat ca un copil urban veritabil: mi-am sunat mama si, in urma sfatului ei, am plasat in camera doua capcane, compuse din doua borcane intoarse, sprijinite pe doua nuci, in interiorul carora am pus cas si salam. Am inchis camera si am plecat sa dorm in alta parte.
Sobo-soarecele e captiv in camera. Revin cu detalii.
PS: tu, cel care te-ai nascut la tara deodata cu mine, ai doua perechi de coaie