Înţeleg, oarecum, importanţa unui nume de familie consolidat de-a lungul generaţiilor. Înţelegerea mea se opreşte în momentul în care transmiterea numelui mai departe se transformă într-o obsesie.
“Domnule, sunteţi fericitul tătic al unei fetiţe de 3 kile 400″
“Daaaa, tot timpul mi-am dorit o fată! Doar ştiţi, oamenii deştepţi fac fete” (un clişeu naţional mai infect decât o ţeavă înfundată).
După câteva ore, în salonul tinerei mămici:
“Draga mea, m-ai făcut cel mai fericit om din lume, oferindu-mi o fetiţă. Da’ mai încercăm şi un băiat, nu? Să ne ducă numele mai departe!”
“NU!”
Din momentul ăsta, s-a terminat totul pentru tânărul tătic. Acest gând îl va bântui de acum încolo (chiar începând cu seara aia, când a făcut cinste băieţilor, că doar ce Irod? A venit un copil pe lume, tre’ să ne îmbătăm ca porcii, nu?) şi îl va determina să pornească o cruciadă pentru supravieţuirea numelui de care e atât de mândru:
“Cum să se termine totul aici. Numele ăsta a fost purtat cu mândrie de stră-stră-bunicul meu Feri, care era taurul comunal la el în sat. Apoi, l-a dat mai departe stră-bunicului meu Inochenţiu, care a ridicat fabricarea pălincii la rang de artă. El l-a transmis bunicului meu Patranasiu, care s-a remarcat prin nimic. E un nume valoros! Trebuie să dăinuie peste timp!”
Până când fata va ajunge la vârsta măritişului, omul nostru îşi va dedica întreaga existenţă acţiunii de spălare a creierului bietei fiinţe. Îi va fute capul atât de tare, încât sărmana va începe să creadă că nu există altă cale şi că e de datoria ei să aibă grijă de nume. Va cunoaşte un băiat. Va dori să se căsătorească. Vor avea certuri monstruoase pe seama numelui până când, într-un final, el va accepta să poarte numele ei de familie (din punct de vedere legal, nu se poate altfel).
Numa’ întreb: dacă, după o vreme, băiatul se dovedeşte a fi un criminal în serie? Te cam poţi pişa pe numele tău, nu?