E povestea unor cartofi, a unei hălci de carne şi a unor gogonele.
Cartofii
Mâinile muncite ale ţăranului se îndreaptă vânjos spre roadele pământului. Din el, acesta scoate cel mai de preţ aliment al românului: sfântul cartof. Timid şi resemnat, cartoful iese din pământ pentru a-şi îndeplini destinul: umplerea maţului unor fomişti. “Pireu sau cartofi prăjiţi scrie pe noi, prietene”, îi spune un cartof unui semen de-al său. “Mda, ‘tă-l dracu de popor, că n-ar încerca o reţetă de cartofi aurii cu rozmarin. Să ne transformăm şi noi în ceva mai nobil. Nu ne-am născut în locul potrivit! Şi ‘tă-l dracu de ţăran care ne creşte şi ne vinde, că nu ştie să ne vândă bine. Parcă suntem nişte curve pline de amidon”. Animaţi de aceste filozofii de viaţă, cei doi cartofi, împreună cu alţii, ajung, într-un sfârşit, într-o plasă şi, mai apoi, într-o bucătărie. Deloc surprinzător, au devenit pireu.
Bucata de carne
Porcul Ghiţă (cum altcumva să-l cheme?) stătea cuminte în coteţ, aşteptându-şi obştescul sfârşit. Undeva în străfundul său ştia că nu mai are mult, scene din viaţă derulându-i-se prin faţa râtului: sfârcul scroafei de mă-sa, de la care a supt, prima baie în noroi, prima porţie de lături, primul futai, primul înşelat, că doar e un porc şi, se ştie, porcii înşeală. Genele îi transmiteau un mesaj puternic: grătar din ceafă, friptură şi tocăniţă din cotlet, slănină, jumere, răcituri etc. Cu o seară înainte o visase pe scroafa de mă-sa, şi aceasta îi spuse: “Fiule, a venit momentul să-ţi îndeplineşti destinul. Vei ajunge pe masa unor oameni, de sărbători, şi le vei umple burţile în aşa hal încât vor ajunge la spital. Să nu-ţi fie frică, din păcate, asta ţi-e menirea. Te vei întâlni cu nişte cartofi, porcule!” În nici 24 de ore, Ghiţă a luat forma unei frumoase bucăţi de carne şi a luat drumul magazinului, iar apoi pe cel al bucătăriei. Aşa a venit pe lume friptura!
Gogonelele
Nu există destin mai tragic în lumea legumelor ca cel al gogonelelor. Ele sunt, de fapt, nişte roşii care nu s-au copt, nu au ajuns la maturitate, cu alte cuvinte. Practic, prin faptul că sunt culese de tinere, le este răpită adolescenţa. Nu se vor putea bucura niciodată de miracolul coacerii şi vor trăi tot timpul cu regretul că nu au ajuns într-o sticlă de ketchup Heinz. Vor muri de tinere. Trist. Extrem de trist. Singura lor alinare e că devin murături. Asta s-a întâmplat şi cu eroinele noastre, care au ajuns într-un butoi, alături de nişte căpăţâne de conopidă şi varză.
Ora mesei. Se aşează frumos cartofii, friptura şi lumea începe să mănânce. La un moment dat, se aude o voce revoltată: “Mă, voi sunteţi normali? De cinci minute mâncaţi şi nu vă lipseşte nimic? MURĂTURILE??? Io nu ştiu cum dracu puteţi înghiţi fără murături! Mă, efectiv nu alunecă! Dă-o-n paştele mă-sii, ce facem aici, ne batem joc?”
Asta pentru că o masă de iarnă fără murături e ca buricul fără scame, ca Hruşcă fără ler, ca sexul fără orgasm, ca Fuego fără Irina Loghin.
