Posturi marcate ‘studentie’

Viaţa de cuplu vs. viaţa de student

Aseară, la cumpărături:

“Tu Florică, ce mâncăm săptămâna asta?”

“Păi zi, ce ai pofti?”

“Hmm… habar n-am… pe tine? Hăhăhă, ce glume de birt comunal am”

“Mă omule, nu-i destul că gătesc, trebuie să mă şi gândesc ce?”

“Ce, vrei să zici că nu te ajut?”

“Mda… apreciez deosebit sprijinul tău moral. Ziii, ce să luăm, că n-am chef să stau toată seara în supermarket! Nişte paste? Nişte pui? Nişte orez? Nişte cartofi? Hai, hotărăşte-te odată!

“Apoi, parcă m-am cam săturat de astea, am tot mâncat…”

“Ioi, dracu mai răzbeşte cu tine, una-două de plictiseşti de mâncăruri, zici că numa’ icre de Manciuria ai mâncat la viaţa ta!”

“Eşti bolundă? Nu ştii că nu-mi plac icrele??? Am crezut că după trei ani de relaţie ai ajuns să mă cunoşti, dar se pare că m-am înşelat… hăhăhă”

“Ţii neapărat să mă enervezi, aşa-i? Ţi se pare că am chef de glumele tale de autobază, nu mi-e destul că e duminică seara şi sunt depresivă că mâine mergem iar la muncă, nu? Spune ce să luăm şi să mergem dracului acasă!”

“Hmm… hai să luăm nişte paste, să facem cu sos bolognez, cum îmi place mie, nişte orez, să facem cu piept de pui, nişte cartofi, să facem tocăniţă de cartofi, din astea…”

“Păi nu asta am zis mai devreme???”

“Ba da, da’ ştii că îmi place să te tachinez”

“Aiaiai, cum te joci tu cu viaţa ta sexuală! No, hai să luăm! Şi trebuie să mai cumpărăm şi din asta, din asta şi din asta. Şi să nu uităm să luăm şi din aia, din aia şi din aia… şi din aia…

Am ajuns, într-un final, la casă cu coşul aproape plin, că tot timpul aşa se întâmplă la supermarket: vii cu o listă mică şi pleci cu un coş mare. În faţa noastră la rând, doi studenţi, după vorbă, după port, aflaţi într-o aprigă dezbatere despre cursurile de mâine. Cumpărăturile lor? 15 doze de bere şi-un bax de hârtie igienică.

Ah, dulce studenţie!

Viaţa de student, sau moartea de student?

Au trecut vremurile în care era ceva să fii student, vremuri în care chiar te strofocai să intri la facultate, învăţai de rupeai, că de nu zburai, fiind conştient că o faci pentru tine şi un oarecare viitor. Era chiar o mândrie să te prezinţi şi să spui la final: “student la…”. Trimiteai lumea la podea printr-o simplă introducere, iar ficatul alor tăi mai avea puţin şi puşca în ei. Nu oricine ajungea student. Nu e vorba de perioada mea, că şi eu am terminat relativ recent, în  2006, ci de studenţia alor mei. Alor noştri.

Au avut şi cei din trecut studenţia lor zbuciumată, că nu puteau numa’ să înveţe ca nişte dihori de bibliotecă în călduri: au petrecut, s-au beţivit, s-au sexat, au vomat, şi-au revenit. Dar nu au uitat niciodată care e scopul principal al studenţiei: să facă oameni din ei. Procentajul de loseri care ieşeau de pe băncile facultăţilor era nesemnificativ, în comparaţie cu cei care se realizau.

În ziua de azi, studenţia joacă în filmul “Bea, vomează, copiază”. E un şir neîntrerupt de beţii, de petreceri, de nopţi pierdute, de examene cumpărate, de combinaţii şi eschive. Sunt tineri care vin în centrele universitare să-şi “trăiască studenţia”, înţelegând prin asta doar o evadare de la ţâţa mamei şi pătrunderea în universul ţâţelor care se vând pe un şniţel. Ăsta e mirajul studenţiei de azi: să bem, să futem, să ne rugăm la Sfântul 5 şi om vedea noi ce facem după ce terminăm facultatea. Nimic din farmecul studenţiei de altădată. Numărul celor care au tras tare pe perioada facultăţii şi care se vor realiza e nesemnificativ, în comparaţie cu cel al loserilor care vor termina. Şi tot ăştia din urmă vor avea beşini în cap, văzându-se directori de marketing de cum au terminat facultatea. Cel mai trist e că unii chiar vor ajunge. Sistemul le-o permite.

Sigur, în ziua de azi, nimic nu-i garantează unuia care trage tare în facultate că va avea un viitor asigurat, pe un post bine plătit. Dimpotrivă. Dar e mai student decât unul care trece prin facultate ca prin buda din club.

Articolul nu e despre cine învaţă şi cine nu, despre cine va reuşi în viaţă şi cine nu, ci despre mult trâmbiţata “viaţă de student”, expresie de care mi-e din ce în ce mai scârbă.

25-u’

Era o seară obişnuită, ca oricare din săptămână. O fetiţă mică de statură, înfofolită în geaca XL, împrumutată de la prietenul ei, urcă cu greu într-un troleu supraaglomerat.

“- Au venit studenţii, ce să faci…”, se gândi ea.

Pe lângă gândurile răzleţe care îi străbăteau mintea, fetiţa avea unul care nu-i dădea pace: “De ce?” Jonglând cu cele două telefoane, care sunau la unison, cu geanta, care se încăpăţâna să nu-i stea pe umăr, fetiţa întinse mâna pentru a-şi composta biletul. Evident că nimeni nu o ajută, doar era pe 25, nu într-un troleu civilizat.

Îşi găsi un loc între o negresă şi un chinez, care vorbeau strident într-o franţuză stricată. Studenţi la medicină. Din nou, acelaşi gând îi răsări în minte, râzând parcă de ea: “De ce??”

” – Încă două staţii şi coborâţi.”

” – Da, aşa e, eu mă duc mai departe, până la capăt de Mănăştur”

Două doamne purtau aceeaşi conversaţie pe care o poartă în fiecare seară deşi, amândouă ştiau pe de rost (cum e şi expresia asta!) atât întrebarea, cât şi răspunsul. Fetiţa ştia că dacă le-ar fi nimerit dimineaţă, cele două doamne ar fi povestit despre câte staţii mai au până la serviciu, jubilând că vor coborî împreună.

Un puşti, încărcat cu un rucsac care îi atingea genunchii, crede de cuviinţă că ar fi ok să împartă greutatea cu protagonista noastră. Fetiţa îl ucide nemiloasă din priviri, aruncă ochii peste cap, şi caută disperată un loc mai sigur…. “De ce???”

“- Mă scuzaţi! V-am călcat!”

“- Super! Acum, se vor omorî la coborâre!”, se gândi, şi mai nervoasă, fetiţa.

Oameni între două vârste, fiecare cu povestea vieţii întipărită pe faţă, o privesc. Din geaca mult prea mare pentru ea, realizează că ultimul gând l-a rostit cu voce tare.

Mai e doar o staţie. Începe să îşi revină, să capete culoare în obraji.

“- Drăguţă, eşti studentă în anul  I?”

“De ce naiba tre’ sa fiu eu în troleul ăsta plin cu un miliard de oameni care vorbesc tare, se agită, se calcă? De ce nu pot să fiu, liniştită, într-o maşină, cu o pereche de tocuri ce sfidează gravitaţia? De ce????”

Cartea de sub burtă

Partea, cred eu, amuzantă a articolului.

Oare ce face, în momentul ăsta, agitatul din prima bancă pe care l-am avut fiecare în clasă. Stiţi voi, omuleţul ăla intitulat generic “tocilar”. Ăla care intra în fibrilaţii de cum ieşea o întrebare de pe gura profesorului. Ăla care flutura mâna, cu cele două degete în semnul victoriei, mai ceva cum scutur eu acum prohabul, după ce termin de micţionat. Bine, pe parcurs, şi-a îmbunătăţit tehnica, şi n-o mai flutura, ci o ridica ferm, sigur pe el, ştiind că profesorul n-are cui să dea altcuiva cuvântul decât lui. Ora era terenul lui de joacă (mai avea un teren secret, situat în camera lui, sub plapumă, şi implica o anumită mişcare rapidă pe verticală). Dacă stăteai să îl analizezi în timpul pauzei, era ca o lămâie lăsată la soare, pe un pervaz, timp de două săptămâni. Nici nu puţea, nici nu mirosea.

Mă gândesc cu frică la agitatul meu. Mai suflă? Sau trupşorul i-a fost strivit de greutatea propriei genialităţi. Sper din tot sufletul că a apucat să vadă un vagin până la vârsta asta. Doamne, sper că da! Sper că dacă se uită înapoi, realizează că a fost o umbră a unui tânăr, care nu a ştiut să profite de farmecul acelei etape din viaţa lui. Nu-i bai, am profitat noi şi pentru el (mă plasez din start în categoria celor care nu s-au spetit, dar poate au rămas cu mult mai multe decât unul care avea orgasm la gândul că urmează la tablă).

Agitatule, oriunde-ai fi, să ştii că mă gândesc, din când în când, la mânuţa ta ridicată.

Partea, uşor, mai serioasă.

Exceptându-i pe cei care chiar aveau o foame de cunoaştere nestăvilită, agitaţii erau victime ale următoarelor expresii: “Burta pe carte!”, “Învaţă, că te ia mama dracului”, “Dacă nu-mi vii cu 10, să nici nu mai vii acasă”, “Stai în casă şi învaţă. O să ai timp, mai încolo, pentru alte nebunii”. Nu, dragi inchizitori, denumiţi greşit părinţi. Nu, dragi inconştienţi. Nu va avea timp mai încolo pentru momentele pe care trebuie să le trăiască acum. Nu va putea să participe la majorate la 40 de ani. Nu va putea să cunoască, pentru prima dată, o femeie la 50 de ani. Trebuie să simtă gustul dulce al acestei perioade, după cum trebuie să-l simtă şi pe cel al studenţiei, burlăciei, căsniciei.

Puneţi-le gratii la tinereţe, şi vă veţi trezi într-o dimineaţă cu un bileţel care începe cu: “Îmi pare rău că v-am dezamăgit…” şi cu plodul lipit de betonul din faţa blocului. La fel ca ei sau ei.