Săptămâna trecută s-a nimerit să am diferite întâlniri de business. Pe unii dintre cei cu care urma să mă văd îi cunoşteam, pe alţii nu, aşa că am mizat pe nişte ţinute smart casual spre office. Tot combinând haine cu accesorii, am realizat că nu am o poşetă mai de doamne-ajută. Nu mă înţelegeţi greşit, am 1 miliard de poşete, poşetuţe, poşeţici, dar nici una neagră, simplă, din piele, care să emane profesionalism şi care să mă reprezinte în acelaşi timp. La fel ca în cazul pantofilor, o femeie nu are niciodată suficiente poşete.
Dorinţa mea a fost, însă, peste puterile de ofertare ale magazinelor din mall, care se încăpăţânau să-mi arate doar poşete roz cu pinguni verzi, foarte interesante, de altfel, dar nicidecum business. Şaptezeci de magazine mai târziu şi un catralion de explicaţii detaliate asupra a ce caut, am intrat val vârtej într-un magazin şi i-am spus hotărâtă vânzătoarei: “Vreau o poşetă de doamnă!”
S-a uitat puţin ciudat la mine, iar apoi a început să-mi arate ce are. Mi-a adus de m-am scârbit: poşete care imitau pielea de crocodil, de leopard, din material textil combinat cu ştrasuri şi paiete, poşete în forme şi culori odioase, cu preţuri nejustificat de mari şi, per total, hidoase. Nici una nu m-a convins să o cumpăr. Majoritatea m-au făcut să mă gândesc că femeile de business din ziua de azi au afaceri în industria lemnului, trăiesc în pădure şi nu au, deci, acces la modă.
“Asta poartă doamnele/femeile de afaceri în ziua de azi???”, am întrebat-o pe vânzătoare.
“Da, astea trec cel mai bine la femeile serioase.”
După care m-am trezit. Poate eu sunt de vină. Dacă există ofertă, înseamnă că există şi cerere. Poate de aia nu sunt eu femeie de afaceri, că nu sunt nici matroană, nici pădurar(ă), nici nu am o fermă de porci.
Eu aveam altă imagine despre cum trebuie să arate, să se comporte şi să se îmbrace o doamnă. Aparent, doamnele de azi au accese de piţipongeală.
