Posturi marcate ‘stereotipii’

În ziua de azi…

… degeaba te apuci de DJ-it, de mixat, zic, dacă nu ai un MacBook pe pupitru. Nici nu trebuie să-l foloseşti, doar să fie acolo aprins, să se vadă mărul.

… dacă tot veni vorba, degeaba îţi pui laptop-ul pe masa unei cafenele, dacă acesta nu este un MacBook. E ca şi cum ţi-ai bea cafeaua fără să-ţi ridici degetul mic, şi ştim cu toţii cât de dramatic sună asta în hipsterland.

… n-are rost să ieşi din casă, dacă nu ai cel puţin o chestie vintage pe tine. Orice, fie şi părul pubian.

… barba nu poate fi doar barbă. Ea trebuie sculptată, astfel încât să pară că tocmai ai ieşit de la un bărbier orb.

… e trendy să puţi a transpiraţie.

… se zice că dacă nu eşti pe cel puţin o reţea socială, nu exişti. Prin deducţie logică, eşti un antisocial. Cu toate că, de multe ori, reţelele n-au nicio treabă cu socializarea.

… e imperativ necesar să ai o pereche de ochelari de soare cum avea tata. N-aveţi cum să nu îi ştiţi, toată lumea îi poartă. Efectiv, ţi se-mput ochii dacă nu porţi aşa ceva.

… e bine să fii mai deschisă.

… dacă ieşi în oraş, trebuie să bei shot-uri de Jagermeister. E noua fiţă! Se uită lumea la tine ca la un lepros, dacă te vede cu un pahar de Jack în mână.

… e de bon ton să menţionezi că eşti implicat în nişte proiecte inovative offline, cu toate că termenul nu valora nimic până la apariţia online-ului.

… e fancy să fii militant, chiar dacă habar n-ai pentru ce militezi. Poate eşti implicat într-o organizaţie care susţine că pacea mondială se poate obţine doar prin eradicarea populaţiei de ornitorinci. Da’ pe tine te doare-n scrot! Tu militezi pentru pacea mondială.

… dacă n-ai un blog, o plasmă, un aparat foto performant, o eşarfă la gât şi-o cască albă în ureche, te poţi cere jos din viaţă.

Destul, că-i vineri.

EXCLUSIV: Cel mai scurt film din lume!

Nu cred că suntem singurii care ne-am săturat de clişeele obosite hollywoodiene. Mă, cum naiba să stai cu pistolul la tâmpla unuia şi să-i filozofezi despre sensul vieţii? Cum ‘mnezo să te salveze cineva în ultima clipă? Cum sfincter să nu mori când eşti ciuruit? Da, sunt filme, şi cică aşa trebuie să fie, că sunt doar inspirate din viaţă, nu o redau cu acurateţe. Da pe bune că ne-am săturat să vedem aceleaşi dialoguri interminabile la ţeava pistolului sau la buza ştreangului, scornite de minţile unor scenarişti îmbâcsiţi. În viaţă, mori din prima!

No, fix de aia, am creat un film ca-n viaţă. Un film fără bla-bla-uri. Un film ca o directă de dreapta. Un foarte scurt metraj. Un film în care personajul principal…


Vezi mai multe video din Divertisment

Fiecare cu cheia mă-sii

Am prostituat cheile! Noi, da noi, că lor le era cam greu să se prostitueze. Le folosim, la modul pervers, în limbaj atât de des, dându-le fel de fel de conotaţii simbolico-fantasmagorice, încât şi-au pierdut identitatea deschizătoare. De uşi, nicidecum de drumuri, cum le-ar plăcea filozofilor 2.0 să filozofeze.

Unii caută cheia succesului. Când consideră ei că au găsit-o, descoperă că nu există nicio uşă pentru asemenea cheie. Totuşi, ei o au. Se amăgesc cu ideea că există undeva şi o broască. Chiar aşa, de ce nu există şi conceptul de broască a succesului? Probabil pentru că e mult prea primitiv în comparaţie cu profunzimea cheii. Nu cred că există o construcţie verbală mai golită de sens ca asta. Şi totuşi, e târfa gurilor noastre. Gata, am avut o revelaţie! Cheia succesului e de fapt o cheie franceză care te loveşte franţuzeşte peste bot şi te trezeşte la cruda realitate a succesului greu obţinut şi efemer. Asta trebuie să fie!

Alţii se mândresc că deţin cheia sufletului/inimii. Trecând peste mica paralelă cu menţiunea de mai sus, referitoare la broasca sufletului/inimii, îmi şi imaginez un puber purulent convins de faptul că deţine cheia sufletului unei domniţe din clasa lui. Atât doar că domniţa nu ştie, iar puberul va rămâne cu cheia sculată şi neintrodusă. În broască, desigur. Aşa e cu cheia sufletului, poţi să o ai şi să nu ai unde o băga sau poţi să n-o ai şi să te doară la bască de retorica sentimentală modernă, conform căreia există aşa ceva. Sau poate să nu existe niciun suflet/inimă. În mare, ultima variantă e cea corectă.

Mai sunt din ăia care se mulţumesc şi cu gaura cheii.

Sunt şi eu curios, ce beneficii ai dacă deţii cheia oraşului? Circuli gratis pe transportul în comun? Nu mai stai la cozi? Ai curve gratis? Sau ai doar o cheie din metal, în cel mai bun caz, pe care să o atârni prin casă? Adică, n-am auzit pe nimeni spunând: “Măsoară-ţi cuvintele, am cheia oraşului!”. În fine, poate nu mă învârt eu în paralelipipedele dreptunghice potrivite. Sau poate e doar o chestie de mândrie şi eu sunt un superficial infect.

Sigur, mai există şi cheile de 13, 14 etc. Astea-s metafizice.

Futu-i, trăim într-o trusă de scule!

Aroganţe aniversare

Bă, io zic să nu mai tot aruncăm cu căcat în ventilator! Că deprimări, că neplăceri, că au trecut anii, că bun simţ, că retrospective, că o murit Michael. Când e ziua ta, undeva, în străfundul fiinţei tale, ai o doză de aroganţă. Mică, mare, da’ ai! Sub texte de genul: “Vai, ce nu-mi place când e ziua mea, mă copleşesc gândurile şi anii…”, “Nu-mi place să mă laud că e ziua mea, cine ţine la mine îşi aminteşte”,  “Prefer să petrec în sinea mea, aşa e mai bine”, “Nu vreau niciun cadou, mă bucur că sunt sănătos” se ascunde un mic dictator aniversar, care consideră că totul i se cuvine.

De ce să îmi mişc hoitul să duc gunoiul? Să şi-l mişte alţii, e ziua mea! De ce să încerc să par deştept? Pot să fiu prost precum peretele, e ziua mea! De ce să fiu bun la pat? E ziua mea, se trece cu vederea! De ce să nu mă îmbrac prost? Pula mea, e ziua mea!!! Sunt convins că, la moment aniversar, şi voi sunteţi străbătuţi de aceste trăiri arogante şi, pe undeva, e şi normal. Ia lăsaţi depresiile şi lamentările la o parte şi bucuraţi-vă că aveţi două mâini, două picioare şi că sunteţi înconjuraţi şi iubiţi de familie/prieteni. Sper să nu vă şochez cu vestea asta, da’ doar o singură dată pe an se celebrează momentul fatidic al venirii voastre pe lume. Profitaţi!

Bună, sunt Răzvan, e ziua mea, şi sunt arogant!

Meserii defăimate

E multă nedreptate în lumea asta. Prea mulţi oameni trebuie să sufere din pricina faptului că înaintaşii lor le-au ponegrit calea pe care şi-au ales-o în viaţă. Sunt victimele unor ştampile sociale de care cu greu vor scăpa, pentru că cel mai greu e să schimbi mentalităţi. De aceea, am simţit nevoia unui articol care să îndrepte lucrurile. Atât pot face şi eu pentru nişte oameni care îşi practică meseria cu mândrie, şi sunt nevoiţi să înghită fel de fel de replici născute din conştiinţa colectivă. Poate demersul meu e prea mic, dar ne va face să privim altfel lucrurile.

Astfel, vreau să îmi cer scuze, în numele tuturor, faţă de secretarele de bună credinţă. Nu sunteţi cu nimic de vină pentru că au existat  suficient de multe reprezentante ale acestei meserii deosebite care au dat cu pizda în populaţie, în populaţia de şefi, mai exact, şi acum sunteţi etichetate drept curve. E oribil ce vi se întâmplă şi vreau să ştiţi că mai există oameni care vă apreciază pentru munca pe care o depuneţi şi nu pentu cât înghiţiţi. Aveţi încredere şi răbdare, va veni şi vremea când onoarea voastră va fi spălată.

În acelaşi registru, aş vrea să prezint scuze publice tuturor masezelor care pun pita pe masă în urma practicării artei masajului. Şi voi aţi avut ghinionul de a vă afla în aceeaşi branşă cu nişte făpturi care, pe lângă mâini, mai masează şi cu gura. Urât, foarte urât, ştiu că există printre voi doamne respectabile, care trebuie să poarte crucea grea a oprobriului public din cauza unor practicante aflate pe centura masajului. Să ştiţi că vă purtăm un respect nemărginit.

Scuze merită şi orice muncitor harnic, indiferent de meserie, născut în România. E un subiect sensibil, da’ sunt convins că există printre voi oameni care chiar nu merită să fie etichetaţi drept “putoare”, “Dorel”, “leneş” sau cum vă mai zice lumea. Sunt oameni care pun osul, în timp ce alţii fac brandul de ruşine. În cazul vostru, cred că e cel mai greu proces de spălare a imaginii, pentru că raportul dintre cei care freacă pula şi cei care muncesc este incomensurabil. Totul depinde de voi şi de cum vă gestionaţi procesul de rebranding, dacă veţi demara unul.

O altă categorie blamată este cea a funcţionarilor publici. Mă gândesc cu tristeţe la oamenii serioşi din această categorie, nevoiţi să înghită injurii din cauza unor lepre. Vă rugăm, scuzaţi-ne. Aveţi un loc special în inima noastră, pentru că încercaţi să ţineţi steagul corectitudinii sus, chiar dacă sunteţi puţini.

Vă întreb, ce vină au tinerele profesioniste care practică meseria de PR, de sunt catalogate drept piarizde? Nici una. Dar, la fel ca în cazul secretarelor, această meserie a fost şi este practicată de foarte multe proaste. Da’ proaste rău, sub nivelul de inteligenţă al unei nuci. Domnul să vă aibă în pază şi pe noi să ne ierte, că urât mai vorbim despre voi.

Ar mai fi o meserie. Meseria meseriilor, în acest context. E vorba de poliţişti. Chiar nu găsesc resurse interioare pentru a-mi exprima regretul faţă de percepţia că sunt proşti. Hmm… oare de ce?

Luna de miere – destinaţii-clişeu

După ce au numărat banii pe care i-au strâns la nuntă şi au constatat că a fost profitabil să invite atât de multă lume (doar pentru asta i-au invitat, nu că i-ar înghiţi pe toţi), au bifat o nuntă pă interes, cu alte cuvinte, cuplul tipic de români va dori să-şi deplaseze organismele proaspăt căsătorite în luna de miere. Sigur, sunt doar câteva zile, că mai trebuie luat şi mobilă din banii de la nuntă, da’ sună boieresco-clişeist “luna”. Ce destinaţii vor alege însurăţeii din vastitatea celor existente pe planetă? Unele surpinzătoare.

Paris. Opţiunea marii majorităţi. Orice doi tineri verighetişti vor dori să aibă o poză lângă turnul Eiffel, poză care nu se mai regăseşte în nicio casă de pe Terra. Vor băga la maţ nişte croisssante, să se poată lăuda acasă, se vor plimba, ţinându-se de mânuţele lor proaspăt căsătorite, pe Champs Elysees, vor bifa neapărat, da’ neapărat şi Moulin Rouge, deoarece au auzit ei că e trendy să treci pe acolo, dacă tot eşti în Paris. Poate vor trece şi pe la Luvru. Numa’ poate. În rest, vor fi emoţionaţi până la lacrimi că au ocazia să şi-o tragă în “oraşul îndrăgostiţilor”.

Veneţia. A doua opţiune. Tot a majorităţii. Cei care aleg Veneţia se cred superiori. Adică nu se duc la Paris, unde e toată pulimea, alegând o destinaţie la care nu s-a mai gândit nimeni până la ei pentru luna de miere. Îşi vor face tone de poze în gondole, lângă gondole, sub gondole, lângă gondolieri, sub gondolieri. Vor băga în ei cantităţi considerabile de paste şi vor face poze la fiecare masă, pentru a arăta pe reţelele sociale că se descurcă în viaţă. În rest, nu prea ştiu ei ce mai e de văzut/făcut prin Veneţia, că au ales-o aşa, din lipsă de idei.

Mică lumea asta, mon cher. Efectiv n-ai unde să petreci o lună de miere originală.

“Cu ce te-a cucerit?”

Din seria să vorbim cuvinte şi să discutăm discuţii, episodul de azi e despre “să întrebăm întrebări”. În speţă, una mai cretinoidă aşa, ce işi duce veacul prin guri extrem de slab pregătite. Pentru viaţă, în general. Guri proaste, ce mai. Din asemenea guri iese inepţia: “cu ce te-a cucerit?”, cu extensia “ce ai văzut la ea/el?”, adresată unuia dintre membrii unui cuplu sau amândurora.

Este evident că întrebătorul doreşte să afle motivele pentru care cei doi sunt împreună, deoarece, probabil, nu îşi explică de ce o bunăciune ar sta cu un urât, un bărbat bine ar sta cu o hidoasă, doi urâţi sunt împreună sau doi frumoşi sunt împreună. Astfel, întrebătorul efectiv cacă pe gură clişeul, în speranţa de a afla motivele exacte care stau la baza relaţiei. Nu cred că este o surpriză pentru nimeni că întrebătorul este mai prost decât o perie de budă, pentru că la o întrebare-clişeu, va primi răspunsuri-clişeu, procesul întrebător nemaiavând niciun sens, da’, până la urmă, cine suntem noi să judecăm un întrebător prost?

Va primi răspunsuri diabetico-siropoase de genul: “M-a cucerit cu zâmbetul ei”, “Prima dată, am fost atrasă de ochii lui frumoşi”, “M-a cucerit vocea ei cristalină”, “M-a impresionat inteligenţa lui”. O sumă de beşini care, de cele mai multe ori, n-au nicio legătură cu realitatea. Doar nu te aştepţi ca lumea să-ţi răspundă: “M-a atras felul în care flutura cheile de la maşină/cardul în vânt şi felul în care m-a futut de m-am urcat pe pereţi”, “Nici nu m-am gândit că vom avea o relaţie, pentru că eu căutam doar o bunăciune în care să-mi golesc coaiele. Asta m-a atras la ea, că e foarte bună!”

Întrebătorilor, puţină benzină şi-o ţigară n-au omorât pe nimeni. Io zic să încercaţi. Sincer.

Femeia-mamă

Pentru că, nu-i aşa, titlul “Bărbatul-tată” e luat de Zicu, se pare că eu nu sunt nici creativă, nici originală. Sunt doar o continuare! Ceea ce nu mi se pare corect sau galant. Bine că-i el deştept! icon smile Femeia mamă

Momentul în care o femeie devine mamă se pierde undeva în negura timpului, într-o maternitate din România. Dacă scribul ar fi fost o femeie, în mod cert se cunoşteau mai multe detalii, deoarece scriba ar fi ţinut minte exact câte ore s-a chinuit. (oare au existat şi scribe?!)

Femeia-mamă va deveni brusc interesată de asta, asta şi chestii eco-bio-naturale. Tot ce a însemnat până atunci viaţă socială (restaurante, cinema, mall) va fi înlocuit cu viaţa mamală (întreţinere, pamperşi şi ulei extra virgin). Pe principiul “moda trece şi vine, nu are rost să investim în haine”, femeia-mamă va purta minim cinci Crăciunuri o vestimentaţie de genul ăsta. Şi va încălţa doar papuci din ăştia.

Pasiunile femeii-mame sunt florile de balcon, trimiterea pachetelor cu mâncare la copii, murăturile pe iarnă şi Sudoku. În pauzele de Sudoku, va citi  revista “Întâmplări adevărate”, iar în pauzele de revistă se va uita la serialul “Sclava Maria din Săvădisla”.

Femeia-mama e capabilă de eforturi financiare maxime: se va bronza pe balcon, stând în cele mai incomode poziţii, şi va cere un singur cadou de ziua ei: un pachet de ţigări… “banii nu sunt pe toate gardurile!”.

Femeia-mamă nu se îmbată precum bărbatul-tată şi nici nu sforăie. Ea consumă, “la ocazii”, vişinată făcută în casă şi doarme iepureşte, de frică să nu se întoarcă peste ea cercopitecul de bărbat-tată.

Bărbatul-tată

Postul se putea numi foarte bine “Bărbatul-soţ”, da’ am ales varianta asta din motive pe de o parte subiective, pe de alta obiective. Oricum, mai mult subiective decât obiective, reciproca fiind valabilă.

Vom dezbate nişte transformări prin care trece bărbatul ce deţine un plod sau mai mulţi. Mă voi referi, în special, la modelul vechi de tată, cel cu care suntem obişnuiţi, excluzându-i, la modul extrem de intenţionat, pe taţii moderni, plini de beşini, traduse prin eşarfe la gâtlej, blugi sfârtecaţi, parfumuri fine şi alte beteşiguri. Nu sunt un retrograd, da’ mă fascinează tătismul clasic, dacă îmi permiteţi.

Începem cu freza de tată care, în cele mai multe dintre cazuri, este asemănătoare cu freza de contabil: părul lins, dat într-o parte, cu începutul de chelie la vedere. O freză de mare senzaţie şi angajament, la care mamele încă mai cad pe spate. Freza de tată este, uneori, garnisită cu mustaţă şi/sau barbă, de un rafinemant răvăşitor.

Apoi, avem deodorantele. Bărbatul-tată va folosi întotdeauna asta, asta şi, la ocazii speciale, asta. Sunt arome cunoscute în popor drept “miros de tată”.

Orice familist care se respectă va avea un trening de tată. Acesta e inimaginabil de clasic, o culoare, maxim două, şi va fi folosit la activităţi diverse: dusul gunoiului, bătutul covoare, mers după cumpărături, alergat. Va fi utilizat chiar şi când se merge în vizite pe la vecini sau rude. Dacă tot suntem în zona vestimentară, ar mai fi de menţionat cămăşile de tată, tot timpul în carouri, pantalonii de tată (blugi sau de stofă), traşi până la nivelul sfârcurilor, şi pantofii de tată (sport sau de gală), mai clasici decât treningul de tată. În unele cazuri, bărbatul-tată va dispune şi de pălării, cu diverse forme şi modele.

Ochelarii de soare de tată sunt similari celor purtaţi de orice hipstăraş, care se respectă, din zilele noastre. Ceva de genul.

Aş dori să mai punctez beţia de tată, apărută după câteva beri, sforăitul de tată, cu un bass ce nu poate fi egalat de niciun sistem audio ultraperformant, şi after shave-ul/aparatul de ras de tată, din aceeaşi categorie cu deodorantele de tată. Ceasul de tată e moştenit de la bunicul, tatăl său, în speţă.

Cam ăsta ar fi un umil portret-robot al bărbatulu-tată. Rămâneţi pe fir! Florica va scrie despre femeia-mamă.

Primul meu film porno

Ca şi orice părinţi care se respectă, pe vremea când nu-mi mijise floaca la membru, ai mei mă puneau să-mi acopăr ochii cu mânuţele, mânce-le-ar mama de mânuţe pufoase, la scenele “de dragoste”. Bine, acum când mă gândesc, e mult spus “de dragoste”, pentru că singurele părţi dezgolite din scenele respective erau gleznele sau, în cazurile mai hard, cefele protagoniştilor. În rest, se rezolvau sub plapumă. Practic, era o plapumă tremurândă. Atât. (n-am înţeles-o niciodată pe asta cu rezolvatul sub plapumă, da’ no, poate unii chiar nu vor să vadă la lumină sâni defecţi sau aluniţe dizgraţioase). Ştiu ce se întâmpla în scenele respective pentru că mă uitam printre degeţelele pufoase. Nu cred că am fost singurul care a făcut-o. Dacă totuşi n-aţi, să ştiţi că aţi pierdut una dintre cele mai bune ocazii de a vă prosti părinţii.

Într-o seară, Universul a aranjat lucrurile de o asemenea manieră, încât am rămas singur acasă. Pentru că vizita alor mei se lungea, m-am oprit din joacă şi m-am pus pe butonat. Şi am butonat. Şi am butonat. Până m-am oprit siderat. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Ce glezne, ce cefe? Tot! În toate poziţiile şi găurile. Nimerisem pe un post local de televiziune care “băga la greu”, ca să zic aşa. Vă imaginaţi cam ce reacţii s-au petrecut în trupşorul meu de 7 ani. Am trecut, întro singură seară, de la o plapumă tremurândă la sex anal. Tremuram, da’ nu ştiam exact de ce tremuram. În loc să mi se scoale ce trebuie, mi s-a sculat părul pe mâini, cât îl aveam. A fost o experienţă răvăşitoare. Treeeemmmuuurrraaammmm….

Seara vieţii mele de puşti la 7 ani s-a încheiat apoteotic prin întoarcerea alor mei. Da, după încheierea filmului. Am avut ocazia să mă delectez cu tot. Le-am mărturisit “ruşinea” şi m-am dus la culcare. I-am lăsat să pună plapuma în mişcare.