Nu îmi place BMW. Adică, dacă aş avea bani de o maşină de genul ăsta, aş opta, probabil, pentru Audi. Dar dacă, totuşi, mi-aş permite şi m-ar cuceri un model al producătorului bavarez, l-aş lua fără să clipesc. Şi nu m-aş simţi cocalar deloc. Pentru că brandul BMW înseamnă cu totul altceva decât conotaţia peiorativă pe care i-a dat-o societatea românească. Îmi oferă maşina asta satisfacţiile pentru care am cumpărat-o? Dacă răspunsul e da, sunt mândru că mă aflu la volanul ei, în timp ce tu, fără o chiflă-n stomac, mă consideri, de pe trotuar sau din maşina ta obosită, cocalar.

La fel, dacă mă îmbrac de la nu ştiu ce brand sau folosesc un parfum pe care lumea le considerată “de cocalari”, mă va durea fix, da’ fix în rect! Dacă hainele sunt comode şi ok ca raport calitate/preţ şi îmi place cum miros, e suficient pentru mine.

Îmi place o piesă sau un anumit gen muzical pe care tu le cataloghezi nu ştiu cum? Să fii sănătos! Dacă eu mă simt bine, mi se rupe de părerile tale! M-ai văzut la nu ştiu ce chef că dansam pe manele şi m-ai catalogat instant drept manelist? Te invit călduros să mă suni pe fix! Vezi, poate răspund. Sau mai bine trimite-mi un fax. Sau un semnal cu fum.

Ideea e că prea mult ne lăsăm influenţaţi de “gura lumii” şi ajungem să ne fie ruşine să ne mândrim cu lucrurile care ne plac. Ia hai să punem noi gura lumii pe mut şi să ne bucurăm de viaţă!

Până la urmă, cum arată un articol siropos? Ştim ce face: udă femeile şi oripilează bărbaţii, dar important e cum ajunge să provoace reacţiile astea. E simplu: se pune o piesă la început şi se roagă cititorii să dea play şi s-o asculte, în timp ce citesc textul. Eu n-am pus piesă tocmai pentru că nu-mi doresc să fie chiar atât de dulce. Chiar nu vreau să daţi în diabet. Apoi, se folosesc cele mai pufoase cuvinte posibile, care au menirea de a sensibiliza asistenţa.

Nu trebuie să fie un articol revoluţionar, scopul lui e să sensibilizeze, nu să schimbe lumea. Astfel, se poate jongla cu clişee şi stereotipii, cu scopul de a obţine pufoşenia supremă: un articol atât de dulce, încât să-ţi vină să-l lingi.

De obicei, articolele siropoase sunt scrise de femei mai mult sau mai puţin împlinite în viaţa, nu de bărbaţi care se închină la telefoane. E genul ăla de femeie care, după ce a băut un ceai fierbinte şi a citit ultimul best seller din care curge dulceaţă, în timp ce stătea zgribulită într-o pătură vintage de la bunica, se pune la computer şi simte nevoia să verse sirop peste noi. Şi îl varsă. Iar noi dăm, din greşeală sau nu, peste el şi ne udăm sau ne oripilăm. Autoarea nu e proastă, dimpotrivă. Dar e atât de siropoasă, încât îşi îndulceşte ceaiul băgând degetul în el.

Dacă ai rezistat până aici, află că ai rezistat aproape până la final. Pentru că acest articol siropos are şi o notă personală. Mai exact, nu-mi place deloc termenul de “prietenă” folosit în sensul de “iubită”. Cum, mă, prietenă? Îţi iubeşti fiecare prietenă la fel cum îţi iubeşti iubita? Iubita asta a ta are valoarea unei prietene, care poate nu e atât de importantă pentru tine? Vă iubiţi prieteneşte? E iubită sau e fuck buddy?

De fiecare dată când o prezint la cineva, spun:

“Ea e Florica, iubita mea!”

PS1: S-ar putea să fie cel mai siropos articol de pe tvdece.ro. Nu, sigur e!

PS2: Florica sigur se va oripila când va citi, pentru că nu-i plac dulcegăriile! Da, sunt un norocos

Faptul că nu mă tund des are un impact direct asupra imaginii mele. O perioadă de timp, până îmi iau inima-n dinţi şi mă duc la frizer (parcă m-aş duce la dentist, nu alta), umblu cu părul un pic mai lung. Am spus un pic, nu Jesus style. Ei bine, în perioada asta de lungime, la fel ca experţii social media după reţele sociale, la fel ca specialiştii în orice după un eveniment sau ca ciupercile după ploaie (trebuia să o bag şi pe asta, să se înţeleagă paralela), apar ei, hair styliştii din jurul meu.

După cum orice om care are un cont de twitter şi/sau facebook se pote crede social media specialist, la fel orice om care a călcat cel puţin o dată într-o frizerie sau a ţinut o foarfecă în mână devine un specialist al părului. Şi ca să confere greutate aprecierilor pe care le fac, apelează la expresii de mult apuse, expresii pe care mi-e şi ruşine să le scriu, d-apoi să le rostesc: “Te-ai certat cu frizerul?”, cu variaţiunea “Ţi-a murit frizerul?” Alţii, care nu au rămas cramponaţi în expresii de şcoală generală, îmi spun direct: “Nu crezi că ar trebui să te tunzi?”

Nu reuşesc să înţeleg pasiunea oamenilor pentru lungimea părulu. Nu înţeleg nici cum unii oameni continuă să folosească expresii de autobază. Singura explicaţie pe care o găsesc e că oamenii ăştia au dezvoltat un fetiş pentru părul tuns. Altfel, nu-mi explic bucuria orgasmică pe care o manifestă când constată că, în sfârşit, m-am tuns: “Aaaa, te-ai tuuunsss!”, strigăt ce parcă încununează eforturile lor de a mă face să mă tund.

Dragii mei, de acum, vreau să vă gândiţi că, de fiecare dată când mă întrebaţi când mă tund, mai ales recurgând la expresii gen “Te-ai certat cu frizerul?”, un hair stylist gay devine hetero. Şi asta nu poate fi dect rău pentru industrie, deoarece se ştie că, la fel ca în cazul designerilor vestimentari, cei mai buni sunt ăia pe invers.

Totuşi, oare cum e să te cerţi cu un frizer?

Copiii sunt la casele lor, nepoţii vin rar în vizită, iar singura bucurie e televizorul ăla mic, care ţine companie în bucătărie. Acesta va fi amplasat strategic, pe frigider, şi va fi utilizat, printre altele, la privitul telenovelelor, în timp ce se face tocăniţa. De asemenea, el va fi refugiul doamnelor, care vor privi în linişte emisiunile lui Dan Negru, în timp ce domnii vor viziona meciul în sufragerie.

Nu contează că ai un televizor mare în dormitor. Nu contează că mai ai unul, şi mai mare, în sufragerie. Fără televizorul mic din bucătărie, supele şi ciorbele nu au acelaşi gust. Ai mei şi-au cumpărat un frigider atât de înalt, încât nu există nicio şansă să mai pună şi un televizor deasupra. Ceea ce se traduce prin lupta lor cu efemeritatea implacabilă a existenţei pământene.

Pe de altă parte, în primul an de facultate, am avut un televizor mic. Pe care l-am pus deasupra televizorului mare. Parcă jucam rolul principal din “The Curious Case of Benjamin Button”, cu mult înainte de apariţia filmului.

Deloc surprinzător, aveau aceeaşi pasiune: cea pentru frumos. Fiecare pentru alt tip de frumos: Emanuel pentru designul vestimentar, iar Vincenţiu pentru hair styling. Amândoi au studiat la cele mai renumite şcoli de afară, s-au întors în ţară şi şi-au pus pe picioare un business, fiecare în domeniul lui. Au rămas aceiaşi curvari, schimbând femeile ca hârtia de budă.

Au stat, au aşteptat şi nimic. Afacerile mergeau cum nu se putea mai prost: Emanuel vindea maxim două creaţii pe lună, iar pentru Vincenţiu o zi cu o clientă era o zi bună. Dacă pe plan profesional lucrurile stăteau extrem de prost, pe cel personal era parfum: fiecare şi-a întâlnit femeia visurilor, cele care au reuşit să-i îmblânzească şi să-i vindece de curve, şi s-au căsătorit. Acasă, lapte şi miere, în afaceri, lapte de tată. Nu-şi puteau explica cum alţii au succes, iar ei, talente native şi şcoliţi afară, nu erau căutaţi de nimeni.

Într-o seară, stăteau de vorbă la un vin:

“Măi, Emanuele, oare de ce nu ne merg nouă afacerile? Mă frustrează să văd cum nonvalorile au succes, iar noi, plini de talent, suntem ignoraţi.”

“Şi eu mă tot gândesc şi nu reuşesc să înţeleg…”

“Auzi, crezi că jucăm în echipa bună?”, întrebă Emanuel timid.

În seara aia, s-au sărutat pentru prima dată, iar afacerile au început să meargă strună.

Ce ţi-e şi cu stereotipiile astea…

E tot ce ne dorim ca oameni, să ştim că bântuim prin visele altora: “băi, m-a visat aia, sunt valabil”. Nici nu mi-aş putea închipui o lume în care oamenii nu se visează unii pe alţii şi nu se anunţă că s-au visat. Ar fi aproape la fel de nasoală ca o lume fără aparate de ras de unică folosinţă, pentru igienizat zonele intime, adică o lume plină de mărar.

Dacă tot ţii neapărat să mă anunţi că m-ai visat, fă-o când e ceva interesant, când sunt printre personajele principale în acţiunea visului. Nu-mi spune:

“Te-am visat azi-noapte”

“Şiii? Ce făceam? Eram dezbrăcat? Aveam ceva superputere? Te-am salvat de la moarte? Am salvat rasa umană de un virus mortal?”

“Apoi, nu, erai şi tu p-acolo…”

Deci cum? Eu sunt figurant în visele tale? Sunt ca ăia din filme, plătiţi cu o coajă de pită, să stea de umplutură într-o scenă în care trebuie lume multă? Sunt un actor de vis de rangul doi?

No, nu-i bai, că nu-s narcisist, să-mi doresc să am rolul principal în visul tău. Da’ dacă sunt doar un căcat de figurant, de ce îmi mai spui că m-ai visat???

Mulţi se uită scârbiţi la cuplurile în care el e mai mic. Mulţi judecă, mulţi condamnă. Adevărul e că nu-i de conceput aşa ceva. Cum să fie el mai mic? Blasfemuie! Astfel, prejudecata se răspândeşte în societate, alăturându-se blondelor proaste şi altor stereotipii de căcat, cum ar fi că cei mici de înălţime o au mai mare. Bine, unii chiar o au.

Cei care mă cunosc ştiu că nu-s vreun Ghiţă Mureşan. Dimpotrivă. Da’ am învăţat să-mi accept înălţimea şi să nu mă cramponez în complexe stupide. Aşa am ajuns să mă doară fix în rect de prejudecăţi şi glume de cămin cultural. Sigur, de câte ori am ocazia, îi ard sentimental pe ăştia mai mari, zicându-le: “sigur, daţi în ăştia mai mici, că noi n-avem sentimente”. La auzul acestor cuvinte ucigătoare, oamenii reacţionează în două moduri: fie rămân sideraţi, simţindu-se prost, fie izbucnesc în râs. Ştiu, sunt un simpatic, da’ a trebuit să devin aşa, ca să compensez lipsa de centimetri.

Un singur lucru uită toţi cei care au prejudecăţi legate de înălţimea masculului într-un cuplu: la orizontală, toţi suntem egali!

“Noua femeie, cu formulă îmbunătăţită! 50% mai puţină vorbă şi 50% mai multă acţiune! E femeia viselor tale! Nu rata ocazia!”

Slogan: “Pentru sex fără cuvinte”

Bărbaţi

“Bărbatul viitorului e acum aici! Dotări standard: dispozitiv anti-înşelat! Dotări opţionale: GPS pentru identificarea punctului G! Nu cere sex, aşteaptă să i se ofere! Grăbeşte-te, stocul e limitat!”

Slogan: “Mai bun decât un chiuaua!”

Soacre

“Soacra îţi provoacă bătăi de cap? Faci orice ca s-o împiedici să vină în vizită? Te-ai săturat de “ochiul soacrei”? Avem soluţia pentru problemele tale! Noul model de soacră oarbă şi mută!

Slogan: “Ascultă liniştea din familia ta!”

Vecini

“Vă prezentăm cel mai evoluat vecin apărut vreodată! Vecinul fără mâini! Uită de dimineţile în care te trezeau vecinii cu bormaşina! Vecinul nostru nu are cu ce! Superofertă: la un vecin fără mâini cumpărat, primeşti GRATUIT o vecină bună pentru diverse îndeletniciri!

Slogan: “Mai dă găuri, dacă poţi, futu-te-n gură!”

Hateri

“Totul se va schimba, nimic nu va mai fi la fel! Vă prezentăm hater-ul total! Datorită tehnologiilor de ultimă generaţie, am reuşit să-l transformăm în lover! Sigur, din motive de siguranţă, nivelul de inteligenţă a rămas acelaşi şi el tot hater se consideră! Cumpără-l şi convinge-te! Te va linge şi-n cur!”

Slogan: “Această reclamă e o minciună, haters gonna hate!”

Pensionari

“Produsul nostru poate fi descris prin următoarele cuvinte simple, dar extrem de relevante: “ÎŢI VA CEDA LOCUL PE MIJLOACELE DE TRANSPORT ÎN COMUN!” Bonus: ‘NU VA AVEA PRETENŢIA SĂ I-L CEDEZI ŞI TU!”

Slogan: “Deci da!”

Vedete de carton

“Niciodată nu a fost mai simplu să-ţi baţi joc de cineva! Ia-ţi propria ta vedetă de carton, du-o acasă şi umileşte-o ori de câte ori ai ocazia! Garantăm dispariţia fiţelor în maxim o săptămână! Apoi, o poţi arunca la gunoi, unde îi e locul. Satisfacţie garantată!

Slogan: “Fiţele trec, vedeta plânge!”

Proşti second hand

“Oricât ne-am chinuit, n-am reuşit să găsim un text de vânzare pentru produsul nostru. Puteţi să-l cumpăraţi, funcţionează perfect, la fel cum puteţi foarte bine să nu o faceţi. Chiar nu ne supărăm. Nici nu ştim de ce l-am scos la vânzare. Ah, da, să-l facem de ruşine!”

Slogan: “La mâna a doua, prostul e la fel!”

Se spune că femeile pierd zeci de ore la cumpărături. Se spune că femeile pierd minute preţioase în faţa a trei creme, neştiind pe care să o aleagă. Se spune că odată, un tip şi-a aşteptat atât de mult prietena în faţa unui magazin, încât atunci când a ieşit, el avea barbă, iar ea era gravidă şi măritată.

Per total, regula general acceptată e că atunci când o femeie se pune pe shopping trebuie să te înarmezi cu răbdare.

Azi dimineaţă, la ora 8.40 fix, eram în faţa cabinetului medical, pentru a-mi face poze la dinţi. La ora 09.25 (da, fix), am intrat într-un complex comercial, pentru a-mi cumpăra nişte vitamine.

La ora 09.38 fix, da’ fix, am ieşit din complex cu 3 pungi şi mă îndreptam cu paşi grăbiţi spre job. În aproximativ 15 minute (cu tot cu stat la casa de marcat) am reuşit să cumpăr aşa: două pungi de tortellini pentru Zicu, un sos bolognesse, un detergent mic, nişte şerveţele umede, un lac de unghii, 3 perechi de ciorapi (roşii, albaştri şi verzi), o eşarfă mov, vitamine şi … un unt mic! Toate astea în 15 minute, da?

Cine a zis că nu putem fi eficiente?

PS: Zicu, ştii milionu’ ăla pe care am zis că-l iau cu mine da’ nu îl schimb? No…

Secretara multifuncţională. Oare care e numărul exact de şefi care au reuşit să-şi tăvălească secretarele? Nu zic, or fi fost câţiva, da’ nu cred că atât de mulţi încât să se poată zice că secretarele-s curve. Orice umflat care îşi face o firmă se şi visează pompând-o pe una pe birou. Şi n-o s-o facă. Secretarele multifuncţionale sunt ca blondele: nu toate se ard, la fel cum nu toate blondele-s proaste. Dacă le combinăm, iese o secretară proastă care se fute pe toate gardurile.

Stripteuza cinstită. Oricât de lacrimogenă e povestea pe care ţi-o spune, oricât de mult insistă că ea, de fapt, nu-şi doreşte să facă asta, da’ o obligă greutăţile vieţii, oricât de treabă ţi se pare, nu e! Nu vrea decât să te facă de bani.

Chelneriţa uşoară. O combinaţie între secretara multifuncţională şi stripteuza cinstită. În principiu, vrea să te facă de bani. Nu, n-o să vină cu tine acasă.

Zeiţa intangibilă. E frumoasă. Partea proastă e că ştie asta. Afişează o atitudine inabordabilă şi se aşteaptă ca masculii să graviteze în jurul ei. Se crede perfecţiunea întruchipată şi tratează lumea cu dispreţ. E un mit, pentru că va ceda. Toate cedează. Există penis de cojocul fiecăreia. Şi majoritatea ajung să sufere ca nişte căţele, dând peste nişte indivizi de care se îndrăgostesc, dar care nu-şi doresc decât să le aibă ca trofeu.