Posturi marcate ‘stand up blogedy’
Folderul “păreri”
Îmi place să cred că informaţia din creierul uman are structura unui computer. Că nu e aşa, mă lasă nici mai mult nici mai puţin decât rece. Nu te poţi căca în plăcerile omului. Astfel, urmând structura distribuţiei informaţiei dintr-un computer, totul este organizat în foldere. Fiecare folder conţine experienţe, trăiri, emoţii, păreri.
Spre exemplu, dacă eşti pus în situaţia de a încheia o relaţie, deschizi folderul “Papuci” şi identifici cea mai bună metodă de despărţire, astfel încât domnişoara să nu-şi pună capăt zilelor. Dacă te calcă pe nervi un prost, deschizi folderul “Cea mai răspândită specie umană” şi identifici acţiunea potrivită, care să te ajute să nu-i rupi capul nefericitului. Mai sunt folderele cu nume de oameni. Dacă observi că “Gigel” o ia pe arătură, deschizi folderul aferent şi descoperi că e un comportament obişnuit pentru dânsul. Sau dacă “Ioana” are accente de superioritate, afli din folderul ei că merită un eject. Şi tot aşa. (no, nu-i faină teoria mea cu folderele?)
Printre folderele astea, există şi unul numit “Păreri”. Aici sunt stocate, evident, informaţiile care dau numele folderului. De obicei, fiind vorba despre poporul român, acesta este arhiplin, deoarece, nu-i asa, avem impresia că ştim totul. Totuşi, există omuleţi, poate la fel de mulţi ca atotştiutorii, al căror folder “Păreri” este gol. Zero. Abis. Gaură neagră. Efectiv nu sunt în stare să îşi pună creieraşul în funcţiune şi să emită un punct de vedere asupra unui subiect.
“Ce crezi despre asta?”
“Aaa… păăăii… nu ştiu”
Cum Iehova nu ştii? Latră ceva, orice, da’ nu lăsa impresia că eşti un mut în dungă. Demonstrează că nu consumi oxigen degeaba. Bine, pe de altă parte, sunt convins că posibilitatea de a emite păreri este strâns legată de nivelul de inteligenţă. Asta nu înseamnă că proştii nu pot să aibă părerile lor. E mai de dorit, decât să taci tâmp şi să afişezi o privire de “curcă în lemne”. Aş aprecia mai mult un prost care are ceva de spus, decât unul care îşi ţine cuvintele pe inventar.
Ideea articolului a pornit de la un studiu pe care a trebuit să-l fac la job. Am ieşit în stradă, le-am arătat oamenilor patru variante de oarece, şi i-am întrebat care le place mai mult. Stupoare! O grămadă de cetăţeni mi-au dat răspunsul: “Apoi, domnişorule, nu ştiu care îmi place mai mult. Care vă place şi dumneavoastră”. Înţelegeţi? Le aveau în faţă. PATRU variante. Şi n-au fost în stare să emită o părere despre UNA dintre ele. Mă aştept de la oamenii ăştia să uite gazul deschis şi să înveţe să zboare. Sau să-şi uite copilul în tren. E grav, dacă din cinci oameni, doi nu pot emite o părere, ne ducem dracului cu toţii. Pentru că, gândiţi-vă, cei doi se vor împerechea şi vor face copii.
Trebuie să îmi dau un update la folderul “Obişnuieşte-te cu proştii”.
Să înţelegem soacrele
Am inventat un indice care determină gradul de acceptare al viitoarei/actualei soacre. Pe axa orizontală sunt acţiunile viitorului/actualului ginere, iar pe cea verticală valoarea indicelui, unde 5 e maximul posibil.
Te-ai întrebat vreodată de ce…
… mamele insistă să achiziţioneze feciorilor din dotare obiecte de lenjerie, chiar dacă ei au deja păr la buletin?
Întrebarea asta ori e foarte lungă, ori e foarte bună. Cert e că are semnul întrebării la sfârşit şi mă roade.
Dacă aş vrea să dobândesc o super-putere, în momentul ăsta, mi-aş dori să îmi crească în mijlocul frunţii un al treilea ochi, care să fie capabil să vadă prin monitoare câţi dintre masculii care citesc aceste rânduri poartă lenjerie intimă cumpărată de mamele lor. Cum aş recunoaşte nişte chiloţi cumpăraţi de o mamă? Ucigător de facil. Cu lenjeria de la mama nu poţi să mergi niciodată la futut. Pătrăţelele, cerculeţele, nenumăratele forme şi culori dubioase te vor opri să îţi dai jos pantalonii. Vei rămâne cu încărcătura în pistol, iar ea va rămâne stupefiată (la cât de bunoacă se consideră, nu suportă gândul că cineva n-ar vrea să i-o tragă).
Ca în multe alte situaţii, părinţii nu vor să se obişnuiască cu gândul că progeniturile lor au crescut. E şi normal, pe undeva. Copii fiind, mama, în special, era centrul universului nostru. Orbitam în jurul ei ori de câte ori impotenţa noastră infantilă ne împingea spre câmpul ei gravitaţional: mama ne ducea la tuns, mama ne însoţea la zile de naştere, mama ne ridica de la grădiniţă, MAMA NE CUMPĂRA CHILOŢI, CIORAPI ŞI PIJAMALE.
După ce şi-au asumat, timp de foarte mulţi ani, rolul de centru de univers, mamelor le e foarte greu să renunţe la acest statut. Nu ne mai însoţesc la tuns? Nu-i bai, se răcoresc cumpărându-ne o pijama de bunic. Nu mai vin cu noi la zile de naştere? Nicio problema, ne cumpără nişte chiloţi “moartea pasiunii”. Le refuzăm sfaturile vestimentare? Una două ne trezim cu o pereche de şosete de spital.
Cu toate astea, cum să nu le iubeşti? Dragele de ele.
PS: Te pup, mami!!!
Doamnă în 2009, curvă în 2010
Încep prin a vă mărturisi că nu voi începe cu mizerii-standard, specifice primului post dintr-un an nou: “A fost un revelion minunat. Am stat în cabană şi am urmărit dansul fulgilor de nea.”; “Nici nu ştiu de când nu m-am mai distrat aşa bine. Am avut confeti şi în chiloţi.”; “În noaptea dintre ani, am stat şi m-am gândit bine la ce vreau să fac cu viaţa mea în 2010″… blablabullshitpipigalben.
Vreau să vă vorbesc în schimb despre depravare. Despre decadenţă. Despre cum te poţi transforma, în câteva ore, dintr-o doamnă într-o uşuratică. A fost o transformare cutremurătoare la care am pus şi eu umărul. Nu regret nimic. Ea şi-a hotărât singură soarta. Un lucru e sigur, e cea mai zguduitoare cădere în gol la care am asistat vreodată.
Doamna în cauză, care în 2009 era la înălţime, este nimeni alta decât dânsa:
Distinsă, delicată, un adevărat trofeu pentru orice vulpoi. Ceva s-a întâmplat, odată cu trecerea în 2010. S-a petrecut o schimbare, atât în ea, cât şi în noi.
Dacă s-ar fi oprit aici…
A continuat să îşi bea minţile şi să facă de cea mai mare ruşine regnul căruia, doar cu câteva ore înainte, îi aparţinea cu mândrie. Lucrurile au degenerat şi s-a ajuns la asta:
Dacă vă imaginaţi că situaţia nu se putea agrava şi mai mult, s-a.
Aşa arăta Vladiela, alintul pe care i l-am atribuit, către dimineaţă. Sper să-şi regândească viaţa în noul an. Noi sigur i-am regândit-o de revelion.
Aho, aho copii si frati
Si gravide, si militari in termen, si babe septuagenare, si virgine, si acneici, si actrite de filme porno zoofile, si verisori de gradul cinci, si savanti esuati, si corporatisti imbacsiti, si degustatori de ciocolata, si vanzatoare de bilete pentru transportul in comun, si instalatori carora li se vede noada curului, si dame de companie, si alpinisti utilitari, si bloggeri, si directori linsi in cur de subalterni, si portari beti, si marinari cu boasele umflate, si mecanici de locomotiva transpirati, si fotbalisti de doi lei, si asistente sexoase care nu stiu sa faca o injectie, si profesori balosi care dau ore in particular, si lucratori la gaz plictisiti, si twitteristi, si clubberi drogati, si locuitori ai cartierelor care isi bat nevestele, si tarani necrofili, si lucratoare la fabrici de marmelada, si scolarite care o iau la namol pentru ca le duc parintii la control in fiecare luna ca sa verifice daca sunt inca virgine, si smecherasi destepti cat un lemn, si patroni la fel de destepti, si vidanjori fericiti cu ceea ce fac, si crestini care mesteresc la Dacie in fata blocului, si dj ratati, si mancatori de pita cu untura, “si” este, din punct de vedere gramatical, conjunctie coordonatoare copulativa simpla.
N-am inteles niciodata de ce doar copii si frati.
Va multumim pentru ca ati fost alaturi de noi in 2009, anul in care am venit pe lume, si va promitem un 2010 cel putin foarte bolund.
S-aveti un 2010 cel putin foarte bun.
Doamne ajuta.
Probabil, penultimul post
Daca va mai fi unul anul asta, bine. Daca nu, nu.
In dimineata zilei de 25 decembrie, recunoscuta de calendar ca si ziua de Craciun, televizorul era plin de buci. Nu ca as fi nimerit eu pe vreun canal unde bucile sunt la putere. Nici macar nu erau buci sexuale. Erau buci semi-sexuale petrecarete. Erau bucile care s-au frecat de ce au apucat, prin cluburi, in ajunul Craciunului. Poate deranjez cu nedumerirea, da’ de ce trebuie sa fiu inundat cu asemenea stiri in ziua de Craciun? “Tinerii au rupt cluburile in doua in noaptea de Ajun”; “Super petreceri in cluburile baicoiene de ajunul Craciunului”. An de an. Craciun de Craciun. Le-as da fabricantilor unor astfel de stiri sa adulmece niste sosete de fotbalist, dupa o zi intreaga de antrenament.
Pe de alta parte, mi se pare un pic deplasat sa o arzi in club in ajunul Craciunului. Si eu am avut perioada mea de holtei, da’ mergeam maxim la colindat. Ma imbatam, ajungeam in zorii zilei acasa, numai eu stiu cum, da’ macar mimam ideea de Craciun. Nu militez aici pentru mersul la colindat, ci macar pentru masa in familie din ajunul Craciunului si pentru o farama de profunzime si decenta ce ar trebui sa inconjoare aceasta sarbatoare (da, ma imbatam, da’ macar mergeam la colindat!). Ma intreb ce educatie vor primi plozii ce vor iesi prin gaurile celor care acum isi freaca bucile prin cluburi in ajunul Craciunului… vor deveni niste cutii goale, ambalate frumos, care nu vor cunoaste altceva decat tendinte in muzica si in moda.
Avand foarte mult timp de frecat in perioada asta, pe el, timpul, zic, am dezvoltat o dilema. Pe masura ce o aprofundam, mi-am dat seama ca e, de fapt, o teorie. Teoria s-a transformat in certitudine: sunt convins ca exista un circuit al sticlelor in natura. Simplu. Duci o sticla de bautura fina spaga la un cacat de functionar. Asta, fiind un scartar infect, n-o desface. O pune cuminte in bar, ca mai apoi s-o dea cadou la prima onomastica. Ala care a primit-o, n-o desface nici el. Se gandeste ca va fi cadoul perfect pentru sefu-so, care se pensioneaza. Sefu-so, destul de inaintat in varsta si consumator de alcool la viata lui, o pune bine, pentru zile negre. Afla ca vine fiica-sa sa i-l prezinte pe viitorul ginere. Se hotaraste sa desfaca sticla. Ginerele esti tu. Sfanta vaca! Ai ajuns sa bei din propria-ti sticla!
Petrecand ceva vreme printre moroseni, oameni pe care nu ii poti aprecia la adevarata valoare doar cand ajungi sa ii cunosti (valoarea e mare), si nu zic asta pentru ca Florica e de pe aici, mi-au intrat la suflet niste expresii de-ale locului. In speta trei. Mai sunt si altele, da’ nu-mi vin in minte acum. Daca-mi vor, o sa va scriu de ele. Daca nu, nu.
Sa mergi pe omenie – cand morosanul merge pe omenie, e foarte relaxat. Stie ca va efectua o vizita in cadrul careia mancarea si bautura vor curge valuri. L-a omenit gazda, ca sa zic asa.
Sa mergi pe vedere – e momentul in care fata isi aduce pentru prima data iubitul acasa la parinti. Se pare ca si eu am fost, la un moment dat, pe vedere, fara sa stiu.
Preferata mea e expresia sinonima cu palincia: fabrica de dumnezai. Ideea e simpla: oamenii implicati in procesul fabricarii palincii se imbata crunt si au gurile pline de dumnezai. Logic, nu?
Va pupam intens si balos!
TVdece morosan
Programul zilei de ieri:
05.00 (dimineata, cum ar veni): ambii suntem inca treji, intr-un apartament dintr-un cartier clujean in care isi dadea ultima suflare petrecerea de Craciun (nu, nu s-a desfasurat toata acolo, da’ nu stii niciodata unde te duce viata). Florica e moarta de somn, eu ma lupt cu ce credeam eu ca va fi ultima bere.
05.30 (un pic mai dimineata, zic): parasim cheful, care era deja mort de-a binelea si, dupa o lupta cu un caine mult prea jucaus pentru ora aia, reusim sa ne imbarcam intr-o caleasca prevazuta cu ceas de contorizare (a banilor, ca sa zic asa).
…
12.30: Facem ochi, obligati de sunetul necrutator al telefoanelor pe care, in acel moment, le-am considerat una dintre cele mai odioase inventii ale umanitatii. Bineinteles, groapa numita stomac ardea. Nimic ce o ciorba de mama/bunica nu poate rezolva. Normal ca ciorba a avut un ingredient ironic special din partea celei care a produs-o, in speta mama mea: “Arde groapa, asa-i?”… n-ai ce replica sa dai. Taci si balotezi.
15.00: Florica incepe sa se agite. Bagajul nu era facut. Eu dorm. Florica e la dus. Eu dorm. Florica se agita din ce in ce mai tare (as putea spune ca e un veritabil pachet de nervi). Eu dorm. Florica a terminat bagajul. Eu dorm… Ma trezesc, arunc trei camasi, doua tricouri, niste chiloti si ciorapi (din aia buni) in bagaj si am terminat. Florica e nervoasa pe calmul meu. Eu dorm in mine.
15.30: Trece pe la noi sora mea, pentru a schimba impresii despre petrecerile de Craciun (sora-mea aia mica ce a creat logo-ul TVdece si design-ul blogului). Fetele fumeaza si barfesc, eu incep sa ma agit (mai aveam treburi masculine de rezolvat). Fetele barfesc. Eu pusc de nervi. Fetele mai aprind o tigara. Eu am o pseudo criza de isterie. Ma calmez. Adorm.
…
18.15: Pornim spre Baia Mare, orasul de bastina al Floricai si locul unde vom petrece Craciunul. Drum lung si plictisitor. Noroc ca suntem noi plini de voie buna si nu ne plictisim impreuna. Aflam de la soferul autocarului ce farse isi mai fac, ei soferii, intre ei. Mustar in cafea, de exemplu. De tabara, dupa posibilitati.
21.00: Inca pe drum. Suntem lihniti de foame.
21.25: Burta plina.
21.26: Eu elimin gaze pe cavitatea bucala (discret, sa n-auda socrii). Florica e o domnisoara.
23.00: Invatam patu’ cum se doarme.
Si iata-ne, de Craciun, la moroseni, intr-un oras senzational, un melanj intre capitalism si oamenii dintr-o bucata ai locului. Acest mix a dat nastere unor monstruozitati comerciale foarte savuroase: Ionut Jeans, nenumarate magazine intitulate “Center”, un magazin de carne si produse din carne extrem de elegant si curat (nu stiu sa fi vazut la Cluj asa ceva), intitulat sec si sugestiv “Abator”.
De aici, va dorim, in stilul nostru, UN CRACIUN HAIOS!
Azi, despre bonurile de masa
Vorbeam azi cu colegii mei despre data de salariu, avans si alte lucruri complet neesentiale, decat ca ne pun pita pe masa.
Fapt care mi-a adus aminte de cat de mult iubesc eu acele mici foi pe care iti scrie numele si CNP-ul. Mah, deci sunt moarta dupa bonurile de masa si, din pacate, nu am mai primit asa ceva de multa vreme. Bine, pe mine nu ma impresioneaza nici confesiunea unui amic care are 2500 de euro salariu lunar, ca oricum bonuri de masa nu primeste. Deci, fix pix.
Nu stiu daca voi va dati seama ca eu ii dau la o tanti vanzatoare o bucata de hartie colorata, pe care scrie numele meu, si aia imi zice sa pun pe banda tot ce vreau: detergent, palton, curcan, pepsi etc. Imaginati-va cat de tantos ma plimb eu prin supermarket, cu o lista mai lunga decat a lui Mos Craciun, si arunc in cosul de cumparaturi sos de soia, de curry, de peste, de whatever, ca doar am bonuri de masa. Bonurile de masa sunt o minune! Pe ele iti cumperi toate prostiile pe care, in mod normal, nu ti le permiti, nu te lasa sufletul sa le cumperi, ca sunt prea scumpe, sau pur si simplu realizezi ca nu ai nevoie de acel obiect. Doar ca atunci cand ai un teanc de bonuri de masa, Disneylandu’ e deschis.
Deci, bucata aia de hartie imi da mie o super-putere. Ca sa nu mai zic ca sunt complet extaziata de faptul ca nu imi stric banii propriu zisi decat pe lucruri necesare supravietuirii, precum tigari, alcool, iesiri in oras si pizza delivery. Pentru restul lucrurilor, gen salam, cartofi, ulei, sampon sau hartie igienica exista… nu Mastercard… bonurile de masa.
Tichete cadou, tichete de masa, tichete cadou de masa, lasati-le sa vina la mine 
)
PS: Am uitat sa va precizez ca, o data, am cumparat un cadou doar pe tichete de masa )
Fie ca…
La fel ca cele ale multor conationali, degetele mele au tastat de cateva ori cuvintele “Fie ca”. Ei bine, asta este ultima data cand o fac. (dat fiind contextul Fuegist, chiar nu m-am putut abtine) Sunt convins ca daca eu pot, vor reusi si altii. Pe aceasta cale, doresc sa le transmit tuturor celor care il au pe “Fie ca” in sange sa ma scuteasca de mesaje standard. Daca nu sunteti in stare sa zamisliti ceva original, pastrati-va centii pentru amatorii de clisee.