Unul dintre preparatele culinare, atent selecţionate, pe care mi le punea mama la şcoală, era pâinea cu unt, ou fiert, ras sau tăiat, şi castravete murat. Atent selecţionate pentru că nu putea să-mi pună orice, de mic fiind un fiţos culinar, sigur, prin concursul alor mei, mai ales al bunicii, care dacă nu-mi convenea ce era de mâncare, îmi făcea repede altceva. Foarte convenabil pentru un copil, dar dezastruos pentru un matur, universul meu culinar fiind extrem, dar extrem de restrâns. Vorba Floricăi, în caz de război, nu voi muri pe front, ci de foame.
Problema e că oul fiert pute. Rău. Şi nu simţi doar tu că pute, ci şi cei din jur. Pute rău de tot. De obicei, mâncam în curtea şcolii, unde ne aeriseam cu toţii în pauze şi unde mirosul se dispersa. Nu ştiu ce s-a întâmplat în ziua respectivă de am luat decizia, foarte proastă, de a mânca în clasă. Ghiciţi ce aveam de mâncare! Acum, imaginaţi-vă ce înseamnă pentru un copil de-a patra ca o clasă întreagă să urle în gura mare: “Ce miroase aici? De unde vine? De la el!!! Hahaha, ce miroase, hahaha! A făcut pe el, hahaha” Degeaba am încercat să le explic că e de la mâncare, răul era deja făcut. Nu mi-am mai dus niciodată pâine cu ou fiert la şcoală şi o resping chiar şi acum, pentru că atunci când simt mirosul, retrăiesc acele clipe groaznice. Încă o mâncare tăiată de pe lista şi aşa restrânsă. Şi, Doamne, ce bună e pita cu unt, ou fiert şi castraveţi muraţi!
Sechelele au rămas. Şi ştiţi ce mai pute înfiorător, dar e extrem de bun? Murăturile la butoi: varză, conopidă, gogonele. De fiecare dată când aduc un borcănel cu mine la job, îmi tremură mânca când îl desfac. Dar la astea nu voi renunţa niciodată!
Vă invit, aşadar, să-mi mirosiţi murăturile!