Nu suntem cei mai buni susţinători din lume.
Românul uită că a fost susţinut şi, când vine vremea să susţină pe cineva care l-a ajutat, se face că plouă.
Românul se fereşte să susţină pe cineva, de teamă că va fi judecat de alţii. Gura lumii e tot timpul plină. Cu rahat.
Românul consideră că unii se descurcă singuri, de ce să-i mai susţină şi el?
Românul nu ştie să fie recunoscător când este susţinut.
Românul susţine după cum bate vântul.
Baftă în online zeroştiri şi nuntăcolorată!
Sunt posesor de iPhone. Folosesc acest telefon pentru că îmi satisface nevoile cel mai bine. Nu pentru că aş fi un Apple junkie sau anti Android. Deşi, nu cred că mi-ar strica un iPad, un MacBook sau chiar un iMac. Bine, să zicem că Apple e unul dintre brandurile mele preferate. Poate chiar un lovemark. Şi nu, nu sunt un hipster. Chiar deloc! Pur şi simplu folosesc un produs care îmi satisface anumite nevoi, ca orice alt produs. Iar dacă vorbim de brand, da, îmi oferă satisfacţia apartenenţei la un anumit grup social: posesorii de produse Apple. Atât. Dacă, în superficialitatea ei, societatea mă consideră hipster, micţionez pe ideile preconcepute ale lumii. Eu mă simt bine folosind acest produs. Şi asta e tot ce contează pentru mine.
Nu îmi place BMW. Adică, dacă aş avea bani de o maşină de genul ăsta, aş opta, probabil, pentru Audi. Dar dacă, totuşi, mi-aş permite şi m-ar cuceri un model al producătorului bavarez, l-aş lua fără să clipesc. Şi nu m-aş simţi cocalar deloc. Pentru că brandul BMW înseamnă cu totul altceva decât conotaţia peiorativă pe care i-a dat-o societatea românească. Îmi oferă maşina asta satisfacţiile pentru care am cumpărat-o? Dacă răspunsul e da, sunt mândru că mă aflu la volanul ei, în timp ce tu, fără o chiflă-n stomac, mă consideri, de pe trotuar sau din maşina ta obosită, cocalar.
La fel, dacă mă îmbrac de la nu ştiu ce brand sau folosesc un parfum pe care lumea le considerată “de cocalari”, mă va durea fix, da’ fix în rect! Dacă hainele sunt comode şi ok ca raport calitate/preţ şi îmi place cum miros, e suficient pentru mine.
Îmi place o piesă sau un anumit gen muzical pe care tu le cataloghezi nu ştiu cum? Să fii sănătos! Dacă eu mă simt bine, mi se rupe de părerile tale! M-ai văzut la nu ştiu ce chef că dansam pe manele şi m-ai catalogat instant drept manelist? Te invit călduros să mă suni pe fix! Vezi, poate răspund. Sau mai bine trimite-mi un fax. Sau un semnal cu fum.
Ideea e că prea mult ne lăsăm influenţaţi de “gura lumii” şi ajungem să ne fie ruşine să ne mândrim cu lucrurile care ne plac. Ia hai să punem noi gura lumii pe mut şi să ne bucurăm de viaţă!
Am reuşit să citesc stufosul document. Da, în forma asta, încalcă grav libera exprimare şi dreptul la viaţă privată, iar adoptarea acestei legi ne-ar aduce un nou internet: mai închis, mai poliţienesc, mai rigid. Trecem peste faptul că România a semnat în secret această mizerie, fără ca poate guvernanţii români să fi ştiut ce semnează. Chiar nu m-ar mira să fi fost aşa, ştiind ce oameni ne conduc.
Pe de altă parte, lucrând în advertising, o industrie în care, de ce să ne ascundem, se fură idei şi activând în online, o industrie în care se fură conţinut, cred că proprietatea intelectuală trebuie reglementată clar. Nu în forma asta, dar trebuie. Altfel, degeaba ne chinuim să generăm conţinut original, dacă orice pulete ne poate copia munca şi să şi-o asume.
Citez din document:
“(7) Pentru a proteja informațiile privind regimul drepturilor în format electronic1, fiecare parte prevede protecție juridică corespunzătoare și sancțiuni juridice eficace împotriva oricărei persoane care săvârșește una din următoarele fapte cu știință și fără autorizație sau, în cazul sancțiunilor civile, având motive întemeiate de a crede că această faptă va determina, va permite, va facilita sau va disimula o încălcare a unui drept de autor sau a unor drepturi conexe:
(a) eliminarea sau modificarea oricărei informații privind regimul drepturilor în
format electronic;
(b) distribuirea, importul în vederea distribuirii, radiodifuzarea sau televizarea, comunicarea către public sau punerea la dispoziția publicului a unor opere, interpretări, execuții sau fonograme, știind că informațiile privind regimul drepturilor în format electronic au fost eliminate sau modificate fără autorizație.”
Ce ziceţi? Dacă va şti că riscă amenzi usturătoare (pedeapsa cu închisoarea mi se pare prea mult), un ciorditor de conţinut se va gândi de două ori înainte să fure un articol şi să şi-l însuşească. Aşa am ajunge să avem un online mai curat. Tot aşa, poate unui ziar nu-i va mai arde să nu precizeze sursa (CU LINK!) informaţiei de pe un blog, dacă ar fi pe bază de nişte amenzi care l-ar putea duce la faliment. La fel şi în cazul televiziunilor. Sau al radiourilor. Credeţi că Buzdugan şi Morar ar mai ciordi ca nişte jegoşi de pe bloguri? Sunt convins că nu. Aşa am ajunge să avem un online mai credibil şi vizibil.
Repet, ar fi grav ca ACTA să se adopte în forma actuală. Dar şi noi, creatorii de conţinut original, ar trebui să fim protejaţi, că nu muncim ca să fim furaţi. Nemţii sunt atât de corecţi pentru că au amenzi usturătoare pentru orice ţi-ar putea trece prin minte. Românii sunt nişte jegoşi pentru că ştiu că nu păţesc nimic. Dacă vrem să schimbăm ceva, trebuie să fim nemţi!
Ieri dimineaţă, când să ies din casă, o doamnă era deja călare pe clanţa mea, încercând să intre. Fără să sune, fără să bată la uşă, cucoana era gata să se urce peste mine. Sub influenţa filmelor “de fete”, în care personajele sunt mai puternice decât orice femeie de 8 martie, am tras un “Poftiiimmm?”, cu intonaţie şi mişcare de degeţel, zici că eram Beyonce de Cluj.
Noroc că în spatele ei era administratorul blocului, care a simţit pericolul decapitării şi mi-a explicat zâmbind, oarecum speriat, că doamnele sunt de la căldură şi că verifică dacă mai sunt ţevi nedebranşate. Cu toate că avem centrală de apartament, în baie avem două ţevi care dau căldură şi care nu pot fi tăiate sau debranşate, pentru că fac legătura cu toate apartamentele din bloc. Şi pentru că avem două ţevi groase ca două fire de pătrunjel, va trebui să plătim căldură în plus.
Şi acum urmează partea amuzantă. Soluţia ar fi să-mi termoizolez ţevile, ca să nu mai intre căldură în apartament, cu ceva material special, care, din câte am înţeles, se găseşte la Praktiker, să chem administratorul să constate şi gata, am scăpat. Ok, ok, dar eu sunt româncă, deci după ce pleacă administratorul, scot materialul şi mă încălzesc din nou moca, le-am explicat cucoanelor. “Asta nu e o soluţie!”, mi-au răspuns ele. Însă, răspunsul administratorului mi-a făcut ziua.
- Nimeni nu s-ar gândi la aşa ceva!!! Cum să faceţi aşa ceva?, se revoltă una dintre cucoane.
- Cum nimeni, doamnă, EU sunt nimeni?, a replicat administratorul.
Suntem în faţa unui moment istoric, doamnelor şi domnilor, un moment pe care locuitorii celor două Principate îl aşteptau de multă vreme. Mii de oameni vor ieşi în stradă în principalele oraşe din cele două Principate, pentru a sărbători. Pentru ei, autorităţile au pregătit zeci de mii de sarmale şi mici şi cantităţi industriale de ciorbă de burtă.
Dorinţa Unirii s-a putut observa de multă vreme pe reţeaua de socializare facebook, unde s-au făcut nenumărate cauze în acest sens. Unii au trecut şi la fapte, ieşind în stradă, dar nu s-au bucurat de susţinerea majorităţii, probabil mulţi îndoindu-se de reuşita acestui demers. Pe măsură ce apăreau semnale tot mai dese că Unirea se va înfăptui, mesajele au început să curgă şi pe reţeaua de socializare twitter, majoritatea fiind, însă, la mişto. De asemenea, mulţi bloggeri şi-au exprimat părerea referitoare la eveniment, unii considerându-l benefic, alţii arătându-se revoltaţi, iar alţii rezumându-se doar la a-l înjura pe Cuza.
Omul momentului este Alexandru Ioan Cuza, care după ce a fost ales, acum câteva săptămâni, ca domnitor al Moldovei, astăzi a fost ales şi domnitor al Ţării Româneşti. Presa i-a acordat spaţii ample în paginile sale, iar televiziunile din cele două Principate se bat să-l aibă în platouri. Nu a fost ferit nici de scandaluri, presa tabloidă descoperindu-i o legătură extraconjugală, una incestuoasă, mai mulţi copii nelegitimi şi a fost acuzat că s-a îmbogăţit din afaceri ilegale cu uniforme de armată, un tabloid titrând: “Ioane, ce-ţi mai plac epoleţii!”.
Deşi se aştepta ca oamenii să iasă în stradă cu miile, pieţele sunt aproape goale. Probabil pentru că s-a decretat zi liberă, iar lumea s-a refugiat la munte, unde grătarele sfârâie, fiind stropite din plin cu băutură şi muzică de petrecere.
E trist că românii au ales să ignore un asemenea eveniment.
M-am întrebat de multe ori care e cel mai nesemnificativ lucru gratis pentru care românii s-ar călca în picioare, ştiind în ce ţară trăiesc. E ţara în care, dacă vrei să ai un eveniment reuşit, trebuie să dai mâncare moca. Ţara în care ne batem pe pixuri, tricouri şi o porţie de mici, în campaniile electorale. Ţara în care oamenii sunt luaţi de salvare, fiind călcaţi în picioare de semenii lor pentru o sticlă de apă sfinţită. Gratis!
Mi-ar plăcea să văd aşa îngrămădeală şi la evenimente culturale, care, la cum devorează românii cultura, de obicei sunt la preţuri modice, deci aproape gratis.
Vineri, 13 ianuarie, de la ora 22:00, e concert LIVE Nightlosers în Euphoria Music Hall (Cluj), deci muzică de calitate. Am 10 invitaţii de dat, trebuie doar să spui că vrei una în comentarii, iar apoi să trimiţi un mail cu numele tău complet pe contact@tvdece.ro
Deci, ne îngrămădim?
Pentru cei care nu sunt din Cluj, aş vrea să înţelegeţi că vorbim despre un cartier foarte mare, poate cel mai din România, care avea, în trecut, o faimă destul de nasoală. Acum, lucurile s-au schimbat, unii au luat drumul închisorii, alţii drumul muncii în străinătate. A rămas, însă, spiritul justiţiar şi dorinţa permanentă de a transforma Mănăşturul într-un cartier liniştit şi, mai ales, corect. Singura dispută majoră sunt locurile de parcare, în sensul că nu sunt, dar dacă, totuşi, sunt, trebuie să fii ca şi un uliu, să-ţi calculezi foarte bine momentul când te întorci acasă. Altfel, nu ai efectiv unde parca.
Azi dimineaţă, raşchetam cu Zicu gheaţa de pe TVdeceMobil, cu elan şi veselie. În dreapta mea, un tânăr executa aceeaşi manevră. Ca la un semn, din senin, din casa scării au ieşit, în ordinea numerelor de pe tricouri, vecinul de la parter, vecinul de la doi, vecinul de la trei şi domnul Vasile, singurul vecin pe care ştim cum îl cheamă, pentru că e electronistul, administratorul, şeful de scară şi, în general, omul bun la tot ce nu ştim noi să facem sau să reparăm.
- Ce faceţi, domnule? De ce tot parcaţi aici?
Gloata de vecini răzvrătiţi se apropia, cu paşi repezi şi ameninţători, de tânărul de lângă noi.
- Da’ ce-i, domnule, e locul vostru de parcare? Îl plătiţi la primărie, sau ce?
- Băiete, ciocu’ mic, că nu eşti de la noi din bloc! Înţelege prieteneşte şi nu mai parca aici. Noi stăm aici de 20 de ani, sunt locurile de la blocul nostru! Nu le mai ocupa!
- Dar ei de ce parchează aici?, arătând spre noi.
Noi ne uitam ca la spectacol. Încrezătoare în faptul că domnul Vasile era jos, i-am răspuns calmă:
- Eu aici locuiesc!
- Nu ai tu ce vorbi cu fata, că ei stau aici de 3 ani, e dreptul lor să parcheze unde vor! Şi, în plus, fata ne-o întrebat cum stă treaba cu locurile de parcare. Are bun simţ!
- Auzi, pe tine nu te cheamă cumva Aurel?, îl întreabă unul dintre vecini pe tânărul încolţit.
- Ba da…
- Şi pe maică-ta nu o cheamă Gabriela?
- Ba da…
- Am lucrat cu mă-sa la CUG, îi nepotul lui Pocol. Daţi-i pace la băiat!
- Aaa… apoi să meri încet, să nu faci vreo groază prin trafic!
Cam aşa se face dreptate la noi în cartier! 
)
Uneori, drumul de la o cocină mizerabilă la o sală de forţă modernă e extrem de scurt. Câteva săptămâni. E circuitul porcului în natură. Din porci ne hrănim, graşi precum porcii ajungem, iar asta nu e socialmente acceptabil, că doar avem o imagine. Dar să mâncăm precum porcii e. Diferenţe de viziune.
De sărbători, românii nu sunt oameni. Cel puţin eu nu-i văd aşa. Sunt nişte imense malaxoare care procesează non-stop, zi de zi, noapte de noapte. Cred că procesează şi în somn, de frică să nu-i prindă Apocalipsa Malaxoarelor flămânzi. Cel care doar acum câteva săptămâni stătea cuminte în cocina lui modestă, a ajuns materie primă pentru malaxoare. Şi procesează. Şi procesează. Şi procesează. Sunt vârful de gamă în materie de malaxoare.
Ca printr-o minune, după sărbători, românii ies de sub vraja malaxoarelor şi redevin oameni. Se uită în oglindă şi sunt îngroziţi. Şi aici încep ştirile alea nenorocite, cu românii care au dat iama în sălile de sport, pe care le auzim an de an. Ăsta e momentul în care porcul ajunge, sub formă de grăsime, în sala de forţă. S-a ajuns! A pornit dintr-o cocină şi a ajuns în buricul târgului, într-o sală de forţă decupată din revistele pentru porci. Sau oameni. Oricum, ideea e că asistăm la o emancipare a porcului.
Doi cârnaţi imenşi, de sex feminin, aleargă pe bandă unul lângă altul:
“Nu ştiu, fată, când o să dau jos tot ce am pus de sărbători… Am mâncat ca sparta!”
“Eh, las’, dăm noi, o dată-s sărbătorile! Şi cine ne iubeşte, ne iubeşte şi aşa!”
“Ai dreptate, fată!”
Puţin mai în spate, un caltaboş slinos “trage de fiare” şi rage ca un urangutan în călduri, tremurând ca o porţie de răcituri. Şi dacă tot veni vorba, o porţie de răcituri făcea abdomene. E la prima serie. Din una. Patru sarmale unsuroase pedalau în gol, sau, mă rog, plin, de rupeau pământul, iar nişte jumări ridicau greutăţi, câte una, admirându-se în oglindă. Nişte şorici comentau de pe margine, fiind extenuaţi de la atâta mişcare, iar o bucată de slănină cânta la tobă, să întreţină atmosfera.
Porcul nu moare. Porcul se transformă. În transpiraţie. Până la anul, când se va transfirma din nou în grăsime.
Pentru anul viitor, îmi doresc ca toate lucrurile să se poată rezolva/plăti online. Bine, ştiu că nu se va întâmpla într-un an, aşa că şi la anul îmi voi dori acelaşi lucru. Asta ca să înţelegeţi că sunt nervoasă, dar şi determinată.
Astăzi am vizitat trei bănci şi o trezorerie, ca, în final, să-mi rezolv problema la poşta română. Asta înseamnă stat la cozi, printre oameni, unde factorul oameni e cel pe care l-aş dori scos din peisaj.
Ca la orice coadă, oamenii s-au îmbrâncit, au încercat să ajungă, cumva, mai repede în faţă, s-au răţoit la doamnele de la ghişeu. Nimic atipic până aici, nimic care să mă enerveze. Eram calmă şi imperturbabilă. Asta până când o doamnă din spatele meu a început să scoată un sunet ciudat. O dată, de două ori, de trei ori… de patru ori. Nu există sunet mai scârbos decât cel cu pricina. Efectiv nu există. M-am întors calmă şi am privit-o în ochi. Doamna a jucat tare. A mai scos sunetul de minim cinci ori. Oamenii din jur au început şi ei să o privească insistent, poate-poate se prinde. Doamna nimic.
La un moment dat, când am crezut că ne-a învins pe toţi, tanti de la ghişeu, obosită şi stresată de avalanşa de oameni veniţi să rezolve ultimele lucruri înainte de Crăciun, a făcut dreptate:
- Doamnă, nu vă e ruşine? Om în toată firea şi vă trageţi nasul! Toată lumea e dezgustată! Suflaţi-vă nasul!!!
Doamna s-a făcut alb-roşie-verde-galbenă la faţă şi, de ruşinea şi presiunea momentului, şi-a suflat nasul în factura de gaz pe care urma să o plătească.
