N-am mai râs atât de multă vreme! (evident, click pentru mărire)
Mare-i grădina online-ului!
Posturi marcate ‘romani prosti’
Cât de cre(ş)tin trebuie să fii ca să-ţi pui aşa ceva în casă?
La întoarcerea din Bucureşti, ne-am oprit la nişte tarabe de suveniruri de pe marginea drumului. E genul de loc în care se vând rahaturi la suprapreţ, care nu folosesc la nimic, cumpărate de vânătorii de amintiri, vrăjiţi de mirajul unui “cadou tradiţional”. Acolo am filmat cele mai odioase rafturi. Din lume!
Suntem un popor credincios. În acelaşi timp, suntem şi un popor kitschos. Ne batem în piept că mergem des la biserică, ne rugăm în fiecare seară, ne călcăm în picioare când se scot moaştele la aerisit şi suntem siguri că cineva acolo sus ne ascultă, chiar dacă dospim de păcate. Când ajungem acasă, ne închinăm la Mântuitorul de pe ceas, luminat ca la discotecă. Ne mai închinăm şi la veioza cocalară cu cina cea de taină din dormitor. Înainte de culcare, ne facem cruce şi ne simţim mai bine. A mai trecut o zi în care ne-am “cumpărat” locul în Rai.
Şi totuşi, cât de cretin să fii?
Românu’ la hotel
Comportamentul hotelier al compatrioţilor e foarte asemănător cu cel al gibonilor. Sigur, sunt şi excepţii, dar majoritatea românilor se manifestă aşa. Ajuns într-un hotel de minim trei stele, românul se va metamorfoza într-o primată şi se va comporta corespunzător: se va minuna ca un om din lumea a treia pe ce găseşte în cameră, va “încerca” patul, pe sistemul “aii, că bine ar fi să avem unu’ din ăsta acasă”, va lăsa un jeg inimaginabil în cameră, că doar strânge camerista, va mânca precum un spart, ca şi cum ziua de mâine nu ar exista, iar la final, ca şi o încununare a celor de mai sus, va fura.
Orice obiect reprezintă o potenţială victimă: săpunurile, şampoanele, gelurile de duş, prosoapele, căştile de duş, papucii, scrumierele, pixurile, TOT. Nu pot să nu mă întreb, cu ce te ajută în viaţă faptul că ai o cască de duş de la un hotel? Sau un umeraş? Mă gândesc că nu eşti chiar atât de rupt în cur, dacă tot ai avut bani de hotel, chiar trebuie să pleci cu o amintire? Da, că altfel erai neamţ!
Stăteam şi mă uitam la Hotel Caro, locul unde am fost cazat de RoBlogFest, un hotel în care ai tot sta: servicii de înaltă clasă, personal impecabil, amenajare cu foarte mult bun gust, servire profesionistă, de mâncare nu mai zic, patru stele care se regăsesc total în servicii, nu doar pe faţadă, ca la alte hoteluri la care am mai stat, şi mă gândeam cum ai putea, ca român, să-ţi baţi joc de un asemenea loc? Să te apuci să devastezi, să mânci ca spartu’, să furi etc. Sunt convins că unii au făcut-o, că doar nu în fiecare zi ies din apartamentul lor modest şi se cazează într-un hotel de patru stele.
Mă, io efectiv am stat ca pe ouă acolo, de frică să nu stric/rup/sparg ceva, că doar nu mi-oi bate joc de investiţia oamenilor. Poate pentru că am văzut hotelul ăla ca pe o investiţie, şi nu ca pe un loc din care să mă întorc cu un şampon.
Dormi liniştit, dictatorule
Undeva-n Balcani, într-o ţară frumoasă, dar, din păcate, locuită, domnea un dictator după bunul său plac. Sigur, la televizor, ţara avea un regim democratic, susţinut prin ţâţe şi buci, spre bucuria dictatorului, care-şi putea vedea liniştit de treburi.
Îngrijorat de valul revoluţionar din ultima vreme, unul dintre consilierii săi (că şi ăştia trebuiau păstraţi, de formă) îşi expune temerile:
“Domnule dictator, vedeţi ce se întâmplă în jurul nostru? Dacă le vin şi ăstora idei?”
“Băiete, a murit cumva Bianca?”
“Din căte ştiu eu, nu…”
“Monica?”
“Nu…”
“Iri, Bote, se simt bine? Oana?”
“N-am auzit să fi păţit ceva…”
“Bun, să mai vii la mine cu întrebări din astea doar când crapă unul dintre ăştia. Atunci chiar avem o problemă…”
O seară într-o familie de români
Are pulovărul ăsta de când se ştie. Nu-i foarte convins că nu l-a avut de la naştere şi a crescut deodată cu el. L-ar schimba, da’ s-a obişnuit cu el. Fie că e vorba de modelul avangardist sau doar de faptul că îi ţine de cald, pulovărul i-a împrumutat structura moleculară. Sunt un tot unitar umano-textil. Oricum, nu s-a dat niciodată în vânt după modă, de ce să-l schimbe? Se spală uşor şi se împute greu.
În dimineaţa acestei zile l-a luat pentru a 475.323-a oară pe el. S-a dus la muncă, fără să aibă grija că cei de acolo îl vor judeca pentru că vine cu acelaşi pulovăr iarnă de iarnă (sper să nu ajung să port pulovăre din astea la vârsta lui; dacă da, îi dau în scris Floricăi să-mi pună perna pe cap când dorm). Seara zilei l-a găsit într-o crâşmă, la nişte beri, cu un coleg. La nişte foarte multe beri. Ca în fiecare seară.
În cealaltă parte a oraşului, soţia lui e exasperată. După ce toată ziua nu şi-a văzut capul de treburi casnice, acum trebuie să-l suporte singură pe plodul lor hiperenergic:
“‘tu-ţi mama ta de copil, dă-te jos!”
“Mă, ce faci acolo? Vezi să nu răstorni floarea!!!”
“De câte ori ţi-am zis să nu te dai cu bicicleta prin casă???”
“Eiii, las’ că vine taică-tău şi rupe cureaua pe tine, drac împieliţat!”
Toate astea, în timp ce urmărea show-ul ei preferat, “Noră pentru mama”.
La masa celor doi, discuţiile nu se mai terminau. Erau ca babele alea care au stat douăzeci de ani la închisoare şi, când au ieşit, au mai stat de vorbă la poartă. Gândurile lui erau departe de casă şi nu avea nici cea mai mică intenţie să ajungă acolo în viitorul apropiat. Doar de aia şi-a luat femeie, să crească progenitura şi să aibă grijă de casă, dă-o-n pizda mă-sii de grasă, că de ştia că se va urâţi în halul ăsta, n-o lua veci pururi!
“Treci la teme!”
“Bată-te soarele, iar n-ai mâncat tot???”
“Să vezi tu când vine taică-tău! Jar mănânci!”
Toate astea, în timp ce cobora toţi sfinţii pe omul care nu mai venea acasă şi pe care regretă că l-a luat de bărbat. De ştia că va deveni un gras alcoolic, nu se mai încurca cu el! I-a zis mă-sa, da’ nu a ascultat-o…
Într-un final, omul nostru s-a ridicat cu greu de la masă şi s-a dus acasă. I-a bătut pe amândoi şi s-a culcat. Mâine e o nouă zi în pulovăr.
Muie pe banii tăi
Vincenţiu a fost nevoit să plece la muncă în Italia. Ce să-i faci, dacă nu i-a plăcut şcoala… Viaţa şi foamea şi-au dat mâna întru formarea Ligii de Trimitere a lui Vincenţiu la Muncă în Străinătate. Că doar n-o fi prost să moară de foame în România. Ajuns în Italia, Vincenţiu a tras tare, din dorinţa de a strânge cât mai mulţi bani. Şi-a luat mai multe job-uri, a mai şi furat de ici-colo, că doar nu s-a dezice, până când a hotărât că a strâns suficient pentru un trai decent. Şi-a tras o maşină la a nuştiucâtamână şi s-a întors acasă.
Acum, care e visul oricărei nevertebrate plecată la muncă în străinătate şi revenită în ţară? Exact, să se vadă patron! Nu că e ceva rău în a fi patron, da’ trebuie să fii înzestrat cu nişte calităţi pentru a dezvolta un business de succes, calităţi pe care un om limitat din punct de vedere intelectual nu prea are cum să le deţină.
Dar să ne continuăm incursiunea în viaţa lui Vincenţiu: oare ce afacere îşi va deschide acesta? Va încerca să vină cu ceva nou pe piaţă, să inoveze? Nici poveste, Vincenţiu îşi va deschide o pizzerie, că atât îl duce capul şi doar n-a fost degeaba la muncă în Italia. Îi va da drumul şi, surprinzător, pizzeria va începe să meargă. Să duduie, chiar. Clienţi peste clienţi, recenzii pozitive, recomandări, banii căcălău, visul oricărui patron.
Gustând din cupa succesului antreprenorial, Vincenţiu va face ce face orice nevertebrată care s-a ajuns: va începe să scadă calitatea produselor şi serviciilor. Pizza nu mai e ca la început, ba chiar e din ce în ce mai proastă, la baie e un jeg de nedescris, personalul se comportă ca dracu. Vincenţiu e om de afaceri român, vrea să obţină profituri uriaşe cu costuri cât mai mici.
În condiţiile astea, reacţia normală a clienţilor ar fi să îşi bage pula în Vincenţiu şi să nu-i mai treacă pragul. Dar nu, unii continuă să se ducă, chiar dacă sunt luaţi de proşti, chiar dacă sunt bătaia de joc a lui Vincenţiu, din diverse motive: că s-au obişnuit, că parcă nu-i aşa rău, că pula mea. Cu alte cuvinte, iau muie pe banii lor, în timp ce Vincenţiu prosperă. C-aşa suntem noi, ne mulţumim cu puţin şi nu cerem respect PE BANII NOŞTRI.
Vă rog eu, nu mai ţineţi în viaţă, cu banii voştri, afacerile unor cretini care îşi bat joc de voi. Ăştia nu merită decât un brusc şi usturător faliment.
Cum se duc românii în străinătate
Săptămâna trecută, mama unui coleg de-al meu s-a dus într-o excursie de trei zile la Roma, împreună cu nişte cunoştinţe.
Au plecat frumuşel cu avionul, au ajuns şi s-au cazat. Toate bune şi frumoase până dimineaţa următoare, când mama colegului meu s-a izbit nas în nas cu spiritul românesc. În loc de croissant şi cappuccino, un mic dejun pe care se presupune că ţi-l permiţi, dacă tot ai ajuns la Roma, o parte din excursionişti s-au prezentat cu ceva specific românesc:
- un lighean de şniţele!
- ouă fierte
- ardei capia
Bun. Acum, să analizăm faptele. Nişte românaşi s-au dus şi ei în excursie în urbea romană. Şi cum orice excursie românească nu e excursie dacă nu sunt şniţele, mârlanii au cărat cu bagajul, în cala avionului, UN LIGHEAN DE ŞNIŢELE, OUĂ FIERTE ŞI ARDEI CAPIA. Să aibă şi gura lor ce mânca la Roma, că doar n-or da 3 euro pe un croissant şi o cafea. Vă imaginaţi cum puteau mirosi ouăle cărate cu avionul? Oare ce culoare avea ligheanul pentru şniţele? Oare la Roma nu există ardei capia, dacă chiar insişti să mănânci aşa ceva? În martie, când am fost noi, nu era criză de legume, iar pastele şi pizza le ieşeau excelent. Oare la ce s-au gândit ăia la aeroport, când au văzut ligheanul cu şniţele pe scanner?
Şi uite aşa se nasc zvonurile că “e muuult mai ieftin în străinătate”. Normal că e ieftin, dacă te duci cu salamul şi borcanul de untură de acasă. Dacă vrei să ai o excursie cât de cât decentă, te costă!
Acum, gândiţi-vă puţin, oare ce au înţeles gibonii ăia din Roma? Că Fontana di Trevi e o cişmea mai mare, că piaţa San Pietro de la Vatican e parcarea pentru papa mobilul pe care l-au văzut ei la televizor când a fost Papa în România, că e o clădire mare şi rotundă în centru, unde se băteau gladiatorii pe vremuri… parcă îi zice Colaşeum.
Io încă nu-mi revin. Un lighean de şniţele!
Vise limitate
Românii n-au vise umede cu scene erotice, ci cu Loteria Naţională. Ni se scoală sau ni se culcă în funcţie de reportul la categoria întâi de la 6 din 49. Avem o durere orgasmică atunci când ne ies doar patru numere şi coborâm toţi sfinţii când auzim că s-a câştigat premiul cel mare. La noi, jocul de loto bate sexul!
La ce visează totuşi românul de rând când vine vorba de nişte bani picaţi din cer? Case, maşini, excursii şi cam atât. Atât? Da, atât! Începând de la Vasile de la strung şi terminând cu Mirabela de la birou, cu toţii visăm să ne facem o casă mare, cu piscină, şemineu, etaje multe, să avem cea mai nemţească maşină în garaj şi să spargem nişte bănuţi pe o noapte la Burj Al Arab. Că aşa au zis ăia de la Discovery, că-i cel mai scump şi că toţi bogătanii lumii trec p-acolo. Restul banilor îi punem la bancă şi stăm cu membrul la soare, trăind de pe dobândă. Atât? Da, atât.
Mă, pe unu’ nu l-am auzit că, dacă ia potul, şi-ar pune în practică o idee de afacere pe care o are de-o vreme. Nimeni nu se gândeşte că poate nu-s proşti ăia care joacă pe bursă. Pe majoritatea conaţionalilor nu-i coafează ideea unei investiţii. Preferăm să ne complacem în rahatul unor vise de aceeaşi culoare, fără să ne gândim la soluţii de înmulţire a banilor. Şi nu vorbesc în van, dovezile palpabile fiind nenumăraţii indivizi cărora soarta le-a zâmbit şi au băut toţi banii.
Dă-ne-n sloboz, nici să visăm nu ştim? Nu, că visele măreţe sunt pentru oamenii raţionali, iar somnul raţiunii naşte români. Să continuăm să ne bem ficaţii, să mâncăm ca sparţii, să ne batem nevestele şi copiii, să citim tabloide şi să violăm babe. Poate i s-a face milă la Dumnezeu şi ne-a trimite nişte combustibil pentru lene.
Alcoolul şi prostia
Atâţia oameni, atâtea reacţii la băutură. Unii se simt greuceni, gata să salveze orice nu e de salvat. Alţii sunt mai retraşi, chiar sensibili până la lacrimi. Îi mai avem pe ăia agresivi, pe paranoici, pe ăia mai haioşi decât atunci când sunt treji şi pe proşti. Da, proştii sunt o categorie aparte şi în acest context, şi cred cu tărie că reacţiile pe care le are un om în stare de ebrietate sunt într-o strânsă legătură cu nivelul său de inteligenţă.
Oricât de “luat” ai fi, la un moment dat, realizezi că eşti penibil şi te calmezi, pe sistemul “dacă trei oameni îţi spun că eşti beat, te duci să te culci”. Sistemul ăsta nu e valabil şi în cazul proştilor. Ăstora, alcoolul le acutizează starea precară în care se află nivelul lor de inteligenţă, determinându-i să coboare la nivelul unei amibe. Sau al unui parameci. Sau ce vreţi voi, suficient de involuat încât să fie reprezentativ.
Sâmbătă seara, m-am intersectat cu un asemenea specimen. Mă întorceam din oraş, împreună cu Florica şi o prietenă de-a ei, pe la două dimineaţa. Am zis să mai fumăm o ultimă ţigară în faţa blocului. La un moment dat, creatura a trecut pe lângă noi şi bineînţeles că i s-a părut că m-am uitat ciudat la el. Era puţin mai înalt decât mine, îmbrăcat de la ajutoare şi, probabil, săpător de şanţuri. A venit spre mine, viteaz, să-mi ceară socoteală: “Ce te uiţi, mă?” L-am ignorat cu toţii. A mai stat câteva secunde lângă noi şi a plecat în cealaltă direcţie. A stat un pic şi s-a întors (se ştie că ignoranţa doare cel mai tare).
Tocmai câştigasem o posibilă armă albă, şi deja mă gândeam cum stric bunătate de pahar Guinness pe faţa lighioanei. “Ce, mă, eşti şmecher?” Din nou, l-am ignorat cu toţii. “Zi, mă, ce te uiţi la mine?” Noi, nimic. Tot din nou, a mai sta un pic şi s-a cărat, ca să se întoarcă după vreun minut: “Auzi, n-ai să-mi dai o ţigară?” I-am dat şi s-a cărat de tot. De cele mai multe ori, dacă-i ignori, se calmează. Cel puţin, eu aşa fac tot timpul. Da’ nu poţi să mizezi de fiecare dată pe asta şi, întâlnind un avorton din ăsta, te poţi trezi la spital sau la morgă. Noi am avut noroc, alţii poate nu îl au.
Partea proastă e că sunt o grămadă de proşti în ţara asta. Partea şi mai proastă e că, împinşi de viaţa de căcat pe care o duc, beau de sting. Partea dramatică e că aşa ajung să fie babele şi minorele violate, oamenii omorâţi.
Alături de “nu vindem ţigări şi alcool minorilor” ar trebui să fie şi “nu vindem alcool proştilor”.
Un concert pe care, poate, Clujul nu îl merită
Am şi eu o curiozitate. Unde-s clujenii adevăraţi despre care se vorbeşte aici? Ah, da, am uitat, sunt mult prea ocupaţi cu rostogolirea dejecţiilor pe la colţuri despre un eveniment din oraşul lor. Orice biped, clujean sau nu, care a reuşit să pună bani la saltea pentru un computer şi o conexiune la internet a descoperit Sfântul Graal al comnicării: rahatul din taste. Îl propovăduieşte ca pe o adevărată religie.
Suntem clujeni, suntem aroganţi, gaura din macaroana ţării şi, în consecinţă, ne permitem să ponegrim cel mai mare eveniment pe care l-a văzut vreodată oraşul nostru. Pentru că aşa vrea muşchiul nostru de ardeleni feroce. Nu digeri nicicum muzica celor de la Maiden? Te înţeleg, stai acasă! Da’ dacă alegi varianta asta, înseamnă că te disociezi total de tot ce înseamnă acest eveniment, şi nu te transformi într-un semi-zeu de tastatură: că se putea aduce altă trupă, că n-o să vină lumea, că de ce i-a adus CFR-ul, că sunt de maro organizatorii etc. Băăă, “mândria Ardealului”, oraşul ăsta n-a văzut în 20 de ani decât bucile lui Beyonce, şi voi aruncaţi cu căcat în ventilator? Vă felicit! Sunteţi nişte speciali şi meritaţi din plin toate concertele ce vor urma la Cluj. Dacă se va mai strădui cineva să aducă vreo trupă, cu aşa oameni.
Până la urmă, ştiţi care e partea frumoasă? În timp ce voi veţi continua să vă goliţi frustrările într-un cablu de internet, alţii vor pune de-un record.