Posturi marcate ‘relatiile interumane’

Când vezi un străin în pielea goală

Aţi tras împreună de fiare ca doi bivoli. Aţi făcut ce face orice mascul ajuns în sala de forţă: v-aţi privit în oglindă, aţi ridicat greutăţi şi aţi scos interjecţii pe cavitatea bucală. N-aţi venit împreună, pe cale de consecinţă, n-aţi schimbat nicio vorbă. În sală.

Aţi asudat una lângă alta ca două aparate de aer condiţionat defecte. Aţi făcut ce face orice femelă în sala de forţă: v-aţi privit în oglindă şi aţi constatat că nu aţi slăbit suficient, chiar dacă se poate face ciorbă pe oasele voastre. Surprinzător, n-aţi venit împreună, pe cale de consecinţă, aţi schimbat nişte vorbe în sală. Nu suficiente pentru nişte femei.

Indiferent de sex, totul se schimbă în momentul în care se ajunge la vestiar. Oamenii devin mai deschişi, mai extrovertiţi, mai maleabili. La vestiar, un om e în stare să-ţi spună povestea vieţii, chiar dacă nu te-ai oferit s-o asculţi. La fel, tu i-ai spune ce rău găteşte soacră-ta, chiar dacă lui i se rupe de tine. La vestiar, barierele sociale dispar. Nu contează că suntem directori de bancă sau sclavi… de bancă. Socializăm. Nu contează că am luat din alocaţia copilului ca să venim la sală sau e un fleac. Discutăm discuţii. În vestiarul unei săli de sport, atingem nivelul maxim al intimităţii cu nişte străini.

Nu pot decât să mă întreb: oare e datorită faptului că ne vedem în pielea goală? Dacă nu, de ce?

Ştii bancul ăla cu…?

Sunt oameni care ştiu să spună bancuri şi oameni care ştiu să spună bancuri cum ştiu eu fizică cuantică. În orice împrejurare, se va trezi unu’ să spună un banc, chiar dacă mai bine ar face nişte sarmale. Pe de altă parte, bancurile salvează petrecerile ratate, când se scorojesc pereţii de plictiseală şi îţi doreşti să fii oriunde altundeva, numa’ nu acolo. Poate ţi-ai dori să fii şi într-o celulă plină cu afro-americani sau cance care nu au mai făcut sex de trei luni, atât de nasoală e petrecerea. E clar, bancurile sunt un fel de alifie socială care ne unge relaţiile.

Totuşi, oricât am vrea să ne ungem, nimic nu e mai demn de milă decât unul care zice bancuri din cretacic şi crede că tocmai a rostit cea mai pişolcoasă chestie posibilă, şi când zic pişolcoasă, mă refer, evident, la râs.

Pe lângă asta, nimic nu e mai dureros decât întrebarea din titlu, când e vorba de un banc pe care îl ştii, dar respectivul e atât de entuziasmat de el, încât ţi-e milă să nu-l asculţi. Şi asculţi ca prostu’ un banc răsuflat, pe care l-ai auzit de jdemii de ori, numa’ să-i faci pe plac omului. Şi la final râzi forţat, doar a început şi el să râdă, că aşa e moda, să râzi la bancurile tale.

“Ştii bancu ăla cu… ?”

“Da, în sfincteru’ lu’ Iuda, îl ştiu! E vechi, răsuflat şi incredibil de prost. Dacă n-ai altul mai bun, lasă pe altcineva!”

Desigur, asta într-o lume perfectă, că în asta nu ne spunem adevărul în faţă. Doar avem nişte relaţii de uns!

 

Emoticoanele salvează relaţii!

Mijloacele de comunicare moderne permit o dinamizare a relaţiilor interumane. Cu siguranţă, dialogul nu mai e ce a fost odată. Suntem mai liberi ca niciodată. Mai liberi să-i spunem în faţă unui om că e prost şi să ne păstrăm relaţia cu el. Asta dacă vrem. Şi uneori vrem, că efectiv nu putem exclude unii oameni din viaţa noastră.

Concret, e o diferenţă majoră între:

“Eşti un imbecil notoriu”

Şi

“Eşti un imbecil notoriu =))”

Numa’ zic.

De ce să te cerţi cu mobila?

Uneori, mă cert cu laptopul, că nu lucrează suficient de repede sau deschide ferestre de capul lui. Alteori, cu bricheta, că mă lasă la greu.

Niciodată, dar niciodată nu am să mă cert cu mobila. Mobila e acel gen de obiect-persoană pe care nu ai cum să nu o observi, pentru că e masivă, îşi face simţită prezenţa. Nu poţi nici să scapi de ea, e greu de mutat din viaţa ta. Fie că are un job bine plasat, fie că are influenţă, fie că aşa e kharma şi destinul tău, să ai o mobilă pe cap toată viaţa.  Poate, sporadic, mai trebuie să şi interacţionezi cu mobila, să o saluţi, să o întrebi de sănătate. Dar nu uita nicio secundă cât de penibil vei arăta certându-te cu un dulap de stejar sau cu o noptieră de cireş.

Eu am o teorie: pentru ca două persoane să fie prietene, trebuie să fie apropiate din câteva puncte de vedere, nu neapărat din toate: nivel de inteligenţă, moral, profesional, religios, financiar etc. Continuând această teorie, dacă vine un sertar să urle la mine, credeţi că e recomandat să urlu înapoi? icon smile De ce să te cerţi cu mobila?

Ce vreau să zic? Nu are rost să te cerţi cu proştii. Pierzi minute preţioase din viaţă, energie şi îţi suprasoliciţi nervii pentru unul al cărui nivel de inteligenţă nu îl depăşeşte pe cel al unui cuier.

Deci, data viitoare când vi se pare că un birou are figuri în cap, imaginaţi-vă situaţia din exterior: voi urlând la un birou. Garantat trece orice nerv icon smile De ce să te cerţi cu mobila?

Prietenia noastra…

… cea de toate zilele

Guest post by tinkerbellfromthehell

Sa stabilim o chestie indiscutabila: prietenia e un lucru bun. All in favor, raise your hands. Bun. Ne alegem prietenii dupa criterii diferite, dar cu totii ne raportam  la ei ca fiind “cei care sunt always there for us”. Unii leaga prietenii stranse din porniri gratuite, altii se codesc ani buni daca isi considera apropiatii prieteni sau cunostinte, altii declara raspicat ca prietenia adevarata nu exista, iar altii prefera sa fie prieteni cu toata lumea, sperand in gand ca toata lumea ii considera prieteni. Categorii si imparteli sunt dupa caciula fiecaruia. Ceea ce ma intereseaza pe mine de la un timp e daca prieteniile cimentate de-a lungul anilor se pot evapora din 2 timpi si 3 miscari. Sau pe romaneste, ce ar trebui sa intervina intre doi oameni, prieteni la catarama, incat ei sa devina doar amici, cunostinte, personae non gratta.

Sa luam pt edificare urmatorul caz (normal ca orice asemanare cu realitatea e pur intamplatoare): doi amigos, foarte buni amigos, cei mai buni amigos, los amigos de los amigos, ajung sa-si consolideze relatia de camaraderenie de-a lungul timpului; trec peste tot felul de hibe ale unuia sau ale altuia, se suna la miez de noapte ca sa pretinda ajutor in numele prieteniei, beau si mananca impreuna, se gandesc sa se faca frati de cruce si alte balarii nebune si teribile. Dupa un timp fiecare ajunge om mare, cu griji si responsabilitati si parca nu mai au timp sa isi spuna toate nebunelile, dar in cuget si simtire se simt tot cei mai buni amigos, foarte buni amigos, los amigos de los amigos, cum bine spuneam mai sus.

Totusi cei doi (imi pare rau acuma ca nu le-am pus si doua nume fictive de genul Achim si Nila, Batman si Robin, Cristian si Lilian) ajung sa cunoasca oameni noi, sa socializeze diferit, sa sune pe altii in miez de noapte ca deh, old friends+ old advices= same old shi…stuff. Teoretic, prietenia lor ar trebui sa reziste in fata oricarui hop. Practic, e ca in afaceri. Fara investitii si spirit managerial falimentul it’s just around the corner. Pana la urma, prietenia e un soi de plasa de siguranta, un fond de economii sau o asigurare de viata. Cu totii avem nevoie de ultimele trei, dar cati dintre noi chiar le au?

Lasand la o parte dramatismele chestia asta, de-i spunem noi “prietenie” e un lucru bun. Ma  defineste in raport cu oamenii pe care ii numesc “prieteni” si ma invata masura sacrificului meu… uneori mai mare, alteori mic sau inexistent, in functie de cat de drag imi este cel care are nevoie de o mana de ajutor. Nu sunt multi, dar eu sper sa fie buni, cu adevarat buni.

Intrebare lansata in eter: cati prieteni buni, cu adevarat buni, iti ies la o numaratoare rapida?

Guest post de “Zilele blogului deschis”