Posturi marcate ‘prostia umana’

Noaptea şi luna

Există două constante între care se desfăşoară începutul vieţii conjugale, tot timpul două, niciodată mai multe, că nu s-a gândit nimeni la mai multe şi de ce să ne stresăm? Sau mai puţine, poate chiar nici una, că nu prea le văd rostul, după cum voi încerca să detaliez mai jos. Cele două constante sunt, fără nicio surpriză pentru nimeni, noaptea nunţii şi luna de miere. Să vedem despre ce este vorba, mai exact.

Noaptea nunţii

De undeva, din vremuri imemoriale, a apărut concepţia că noaptea asta trebuie să fie una deosebit de specială, cu muzică, şampanie, petale de trandafir, într-o cameră luxoasă de hotel şi multă, multă dragoste. Teoretic, ar trebui să fie atât de multă dragoste, încât însurăţeii ar trebui să transpire cu un debit cel puţin egal cu al cascadei Niagara. Practic, rar cred că se întâmplă aşa.

După una dintre cele mai obositoare zile din viaţa ta, după alergat de la primărie la biserică şi apoi la restaurant, după miliarde de poze, după discuţii sforăitoare cu rudele şi pupături lichide de la toate babele adunate la marele eveniment, după o noapte de pomină ce implică mult alcool şi meniaito, deci mişcare serioasă, după stresul că nu se strâng bani suficienţi, nu cred că-ţi mai arde de sex. Poate ei da, da’ el sigur e lemn. Şi chiar dacă nu, chiar dacă sunteţi nealcoolizaţi şi fresh ca un odorizant de budă, cât de disperaţi să fiţi încât să vreţi neapărat să v-o trageţi în noaptea asta? Doar nu v-aţi cunoscut alaltăieri, se presupune că aţi mai transpirat împreună, poate chiar v-aţi plictisit să vă mirosiţi transpiraţia sexuală. Aşa face toată lumea, nu?

Luna de miere

Trecem rapid peste faptul că niciodată nu e o lună, că de unde atâţia bani. E perioada aia despre care toată lumea are o preconcepţie  sănătoasă: MULT SEX. Şi nu oriunde, neapărat într-o destinaţie-clişeu, că, nu-i aşa, acolo merge toată lumea. Dacă totul se reduce la coit, luna de miere mi se pare cel mai cretin clişeu posibil. Ce rost are să dai mii de euro pe o excursie, când te poţi foarte bine împreuna şi acasă? Şi, din nou, vă ştiţi organele genitale pe de rost, deci nu-i că abia aşteptaţi să ajungeţi la Paris să v-o trageţi.

Doar că nu e deloc aşa. Sigur, e şi pe bază de sex, de plimbat de mână prin oraş, da’ parcă el ar sta la nişte multe beri, în timp ce ea colindă toate magazinele posibile şi chiar imposibile, doar se ştie că au abilitatea asta. Şi parcă ea ar sta la piscină, în timp ce el se uită la meci în cameră. Şi parcă ea n-are chef de sex când are el şi invers. Da’ se poate ceva din toate astea? Nu, că doar suntem în luna de miere, tre’ să fim mieroşi şi să facem totul împreună, pentru că aşa face toată lumea, nu? Şi uite aşa ne ducem frustrările de cuplu în vacanţă, să le mai aerisim, să mai schimbăm decorul şi să putem zice că am bifat-o şi pe asta.

Când vor veni momentele astea, voi face fix ce îmi dictează inima şi, cel mai important, mintea. Şi doamna, că nu se poate nimic fără doamnă!

Vedete doar în presă?

Tabloidele sunt cele mai bine vândute ziare din România, iar site-urile lor printre cele mai vizitate. Emisiunile în care sunt invitate vedete de carton fac super ratinguri. Toate astea datorită voyeurismului intrinsec naturii umane. Astfel, conştient sau inconştient, românii pun umărul la fabricarea unor personaje groteşti care devin nişte pseudomodele ale societăţii noastre. Am renunţat de mult să încerc să-mi explic de ce ne comportăm în felul ăsta, deoarece, după cum spuneam, am ajuns la concluzia că e în firea noastră să ne preocupe mai mult vieţile altora decât ale noastre.

Ce m-am întrebat însă e ce se întâmplă cu aceste aşa-zise vedete când coboară de pe coperţile colorate ale tabloidelor, de pe micile ecrane şi se amestecă printre noi, cei care le legitimăm existenţa. Se pişă oamenii pe ei de admiraţie? Cad ca seceraţi din pricina faptului că au ocazia să respire acelaşi aer cu cei pe care îi văd doar la televizor? Se opreşte lumea-n loc?

Sâmbătă seara mi s-a răspuns la întrebări. Sigur, e un caz izolat, dar mi-ar plăcea să cred că aşa se întâmplă de fiecare dată, deşi sunt convins că există români suficient de retardaţi încât să cadă pe spate când văd o vedetă de doi lei. Întâmplarea a făcut să mă aflu în acelaşi club cu una dintre gemenele de la Cheeky Girls, dracu ştie care şi mă interesează puţin spre deloc. Îmbăcată ca o piţipoancă de cartier muncitoresc, fadă, incoloră, inodoră, insipidă. A tremurat oare cineva că se afla în augusta ei prezenţă? I-a cerut cineva un autograf pe penis? Nici pe departe. Nimeni nu a dat nici măcar un scuipat pe ea, fapt ce mi-a provocat o plăcere vecină cu orgasmul.

Cum era ea, vedeta lu’ peşte, p-acolo, cerşind atenţia pe care nu i-o acorda nimeni. Mirific! Efectiv am jubilat când o vedeam cum se zbate în mocirla anonimatului. Şi mi-aş dori să păţească la fel toate jegurile ridicate la rang de vedetă. Măcar atât, dacă nu ne putem abţine să le susţinem prin consumul a tot ceea ce le ţine în viaţă.

Nu-mi rămâne decât să le doresc tuturor vedetelor noastre de carton o moarte mediatică lungă şi chinuitoare.

Fă-mi o poză pentru eternitate!

Ieri seară, am aplicat curăţenia de primăvară prin telefon. Am şters toate numerele pe care nu le (mai) cunoşteam (Mitză club, Maria foto bv, Ionel Pop 2… cine sunt oamenii ăştia şi ce caută în telefoanele noastre ???!!!), mesaje din preistorie şi poze inutile (iepuraşul sărind, dormind, mâncând etc). Am ajuns şi la o categorie aparte: diverse poze ale prietenilor şi cunoştinţelor, care, la un moment dat în viaţa lor, de regulă moment beat, m-au rugat să le fac o poză cu mobilul, poze pe care nu mi le-au cerut  niciodată! icon smile Fă mi o poză pentru eternitate! )

Cel mai probabil, e bine ca unele poze să nici nu părăsească albumul foto din telefonul meu, dar, totuşi, să nu vrei nici măcar să le vezi? Sigur, există şi varianta în care erai îmbibat în aburii alcoolului şi ai uitat cum urlai ca din gură de şarpe că vrei o poză cu nu ştiu ce, dar cei care m-aţi pus să vă fac poze când eraţi treji, ce scuză aveţi? Vă bănuiesc că suferiţi de divism (boala divelor) şi aveţi o pură plăcere în a poza, fără să doriţi să vedeţi rezultatele, ştiind dinainte că aţi ieşit superb. Atât de superb, încât eu ar trebui să am o poză cu voi în telefon.

Chiar arăt a bancă de poze? Vă informez că nu am resurse nelimitate de spaţiu pe telefon, aşa că, să faceţi bine să mi le cereţi! Că eu nu mai ţin poze cu voi şi ponei, băuturi, palmieri, toalete luxoase şi alte cele! icon smile Fă mi o poză pentru eternitate! )

Hai să ne facem poze şi să le ţinem în telefoanele altora! Hai să nu!

De ce unele ziare merită să moară

Niciodată nu am râs de cererile care ne-au venit pe adresa de contact. Adică, nu mai mult decât un “haha” mic şi gata. Nu toată lumea are cunoştinţele sau experienţa necesară să se adreseze unui blogger. Astfel că nu m-a deranjat să-i explic unui client că vindem bannere, nu “pătrăţele” icon smile De ce unele ziare merită să moară ) Am trecut cu vederea şi când un client a dorit să facem barter, el oferindu-ne cazare în Cluj, noi locuind aici. Nu am acceptat, dar am apreciat că omul înţelegea că nu vom scrie moca de el, chiar dacă ce oferea nu era tocmai ok. Atunci când nu cunoşti online-ul, însă conştientizezi că tu, ca business, ai nevoie de el ca să te promvezi, consider că nu e nicio ruşine să ceri informaţii pe limba ta, să propui chiar şi chestii tembele. Atâta timp cât există deschidere şi dorinţă de colaborare, eu zic că toate se pot rezolva.

Dar, atunci când pe adresa de mail a blogului nostru a venit următoarea propunere, chiar nu cred că mai e loc de nicio deschidere sau bunăvoinţă. E vorba de prostie crasă, care nu are nicio scuză.

Îl redau copy/paste: “Buna ziua, Am vazut ca aveti un banner pe site-ul citynews.ro. V-am atasat o oferta de publicitate pe site-ul celui mai citit ziar online din Bistrita, “…..”. Preturile sunt foarte mici, pentru ca aspectul site-ului a fost schimbat recent si au fost regandite spatiile publicitare pentru a fi mai numeroase si mai mari. Realizarea primului banner pentru un client nou este gratuita. Putem afisa banerul pe care il aveti afisat si pe CityNews.ro daca doriti. Va rog sa imi dati date de contact ale persoanei care se ocupa de publicitatea firmei sau sa imi raspundeti la acest mail.
Astept raspunsul dumneavoastra”.

Nu o să scriu numele ziarului, pentru că nu merită. Trecând peste faptul că domnul de la departamentul sales vânează clienţii de pe CityNews, omul nu a avut nici măcar minimul interes să dea un ochi pe aici, să vadă cine suntem si ce facem. De unde şi impresia că suntem o firmă.

Dragă ziarule din Bistriţa, chiar dacă aveţi preţuri mici, nu ne interesează. În primul rând, considerăm că suntem foarte bine reprezentaţi pe piaţa online din Bistriţa, prin banner-ul de pe CityNews. Apoi, suntem foarte încântaţi de contractul de publicitate cu domnul Liviu Alexa, patronul ziarului de la care încercaţi să furaţi clienţi.

Vă întrebaţi oare de ce nu găsiţi clienţi? De ce trebuie să umpleţi ziarul cu anunţuri de la primărie, în loc să aveţi publicitate plătită? Poate pentru că implicarea voastră e egală cu rezultatele. Spor la faliment!

Şi totuşi, cât de proastă să fii?

Dacă ne gândim bine, fiecare dintre noi are un prieten care are un alt prieten care ştie pe cineva care lucrează undeva şi are o poveste despre jobul lui mult mai tare decât orice poveste de la jobul tău. No, fix aşa e şi povestea asta.

Avem un prieten care are o cunoştinţă (inseraţi aici lung ciclu de legături) care lucrează la un magazin de mare fiţă (inseraţi aici nume brand, că nu ne-o plătit să le facem reclamă). În principiu, omu’ e mulţumit de jobul lui, însă urăşte zilele în care apar colecţiile noi în magazin. Pentru că atunci apar şi fufele de bani gata, a căror singură problemă existenţială e ca ţoalele de pe ele să fie unicat. Şi cum poţi să fii singura dintr-un oraş care are o anumită poşeţică sau bluziţă de la magazinul ăla mare şi cunoscut? Simplu! Vii la magazin şi cumperi TOATE poşeţicile şi bluziţele. Da, toate! Şi nu doar atât, vei cumpăra TOATE mărimile şi culorile, aşa, ca să fii sigură. TOATE de pe stoc! Apoi, pleci liniştită cu prietenele tale la o apică plată.

Omu’ nostru e disperat. Deja le ştie pe fete şi visează noaptea că vin la el şi urlă să meargă în depozit să aducă TOT.

O singură bubă este în toată strategia asta de shopping. Dacă te duci în alte oraşe în care există brandul respectiv, monopolul tău e ameninţat, pentru că efectiv n-ai cum să cumperi tot din România. Ah, da, încă ceva. Magazinul poate să mai comande marfă, dacă se termină ce este pe stoc. Fix bluziţele şi poşeţicile în cauză.

În rest, fetele este unice.

Celulita săracului, celulita bogatului

Ziceam recent pe twitter chestia asta. O susţin în continuare. Am văzut grămezi de oase, numite greşit femei, care îşi doreau cu ardoare să dea celulita jos. O celulită inexistentă, evident. Legat de asta, militez în continuare împotriva modelului scheletic de femeie, promovat peste tot, pentru că nimeni nu-şi doreşte să fută nişte oase. Nouă, masculilor, ne place să avem pe ce pune mâna.

Apoi, mi-am dat seama că e vorba despre două tipuri de celulită: cea clasică şi cea snoabă. (încă nu-mi vine să cred că scriu despre celulită, da’ fie)

Într-o casă de români obişnuiţi, Eleonora se pregăteşte să pună masa. A tras o mămăligă sănătoasă, cu nişte cârnaţi slinoşi şi cu cea mai groasă smântână pe care a găsit-o pe piaţă. La aperitiv, a servit o slană cum numa’ la mama ei la ţară se face, nişte brânză de-aia bună şi ceapă din belşug. Toată familia a mâncat bine, au râgâit şi s-au împrăştiat prin casă. Acuma, vă daţi seama, Eleonora nu-i vreun manechin de la Victoria’s Secret, da’ nici un caşalot. Arată decent, se mai şi îngrijeşte cât poate. E drept, are nişte găurele mici pe cur şi picioare, da’ nu se simte mai urâtă cu ele. Ba chiar Nelu, bărbatul ei, i-a spus că tare bine îi place cum se mulează palma, când îi mai dă câte una peste cur. Până şi el deţine nişte celulită. Eleonora ştie foarte bine că acele mici cratere vor dispărea la vară, când se va duce la sapă. Nu face o dramă din asta.

Într-o casă de români bogătani, anorexica de Pamela serveşte şi ea masa. Prosciutto crudo, icre de Manciuria, brânză fină puturoasă, somon fume plus tot felul de verdeţuri pe care muritorii de rând nici nu le ştiu pronunţa. Familia a luat masa, au râgâit snobeşte şi s-au împrăştiat prin casă. Aici începe drama lui Eugen, soţul Pamelei. Grămada de oase cu care s-a căsătorit va începe să-i fută capul despre cât e ea de grasă şi că nu mai ştie ce să facă pentru a scăpa de celulită. Nimic nu dă roade, se pare. Nici abonamentele VIP la tot felul de săli de fitness, nici nenumăratele ore de masaj şi saună. “Spune-mi, dragă, ce să mai fac, că nu mă mai suport aşa!” Pamela şi-a dezvoltat un complex inexistent. Eugen a încercat în repetate rânduri să-i explice că e bine aşa cum e, că nu are pic de celulită, ba chiar ar trebui să mai pună pe ea, să se bucure şi el de nişte forme umane în timpul actului sexual. Dar anorexica de Pamela o ţinea pe a ei: EA E GRASĂ ŞI TREBUIE SĂ DEA CELULITA JOS!

Pamela are celulită pe creier.

Să intre friptura!

Vorba lu’ Groparu, avem mare noroc că ne-am născut în România, izvor nesecat de subiecte de blog, că de ne năşteam într-o ţară perfectă ca Germania, nu ştiu, zău, ce scriam zilnic. Pot spune că suntem binecuvântaţi, ca bloggeri, să trăim într-o ţară care îşi trage sevele din kitsch şi alte cele, deloc rafinate.

Oglinda perfectă a acestui popor este ritualul împerecherii destinelor, şi anume nunta. N-o să intru în miile de detalii inuman de penibile, pe care deja le ştiţi, ci o să mă refer la unul singur, care mă frapează de fiecare dată.

Nu e genial, fascinant şi, în acelaşi timp, incredibil de grotesc? În ce altă ţară din lume nişte bucăţi de carne îşi fac intrarea fastuoasă pe muzică clasică garnisită cu artificii? Unde altundeva marele Johann Strauss, care a dat lumii acest sublim marş, este garnitură la cotlet de porc şi cartofi piure. Cu marşul ăsta se încheie marele concert de Anul Nou de la Viena şi tot cu marşul ăsta începe concertul maţelor chiorăitoare. De-ar şti Strauss, s-ar răscoli în mormânt. Bine totuşi că nu ştie şi se poate odihni în pace. Până la urmă, cine îi şi Strauss ăsta? Oricum, după ce băgăm la maţ friptura venită pe muzica lui, râgâim bine şi dansăm dansul pinguinului. Auzi, mare compozitor, să intre fripturaaa!!!

Doamne, îţi mulţumesc că m-ai făcut blogger român!

Ce faci când eşti între hipsteri?

Azi-noapte, pe la două aşa, întâmplarea a făcut să ajung într-o crâşmă de hipsteri. N-o să-i dau numele, că nu vreau să-mi sară fanaticii în cap. Credeţi-mă pe cuvânt când vă spun că am păşit în cel mai hipsteresc loc din Univers! Mi s-a părut că am dat peste o întâlnire a hipsterilor anonimi. Mă, toţi erau acolo, care mai de care mai sofisticaţi, mai eşarfaţi (‘tă-le dracu’ eşarfeee!!!), mai pălăriaţi, mai cu pantaloni în carouri, mai profunji, mai neînţeleşi, mai fani de muzică hipsterească.

Şi cum stăteam eu aşa, printre ei, mi s-a făcut deodată greaţă. Nu era de la băutură, că n-am fost chiar atât de lovit, nu era nici de la căldura din local, nici de la mulţime, nici de la mirosul de transpiraţie hipsterească. Aparent, greaţa mea nu avea niciun fundament. Până la momentul în care m-a lovit! Mi-era greaţă de mine!!! Da’ o greaţă din aia cum rar ţi-e dat să trăieşti. Mi-era greaţă de mine pentru că am avut o revelaţie: înconjurat de atâţia hipsteri, undeva, în sinea mea, hipsteream şi eu. Iar asta m-a răvăşit total. Nu ştiu cum să vă explic sentimentul, da’ sunt convins că hipsteream în mine. Şi mi s-a făcut o greaţă organică.

Drama unui fluture

După cum bine indică şi titlul, era odată un fluture. Mare, frumos, viu colorat, de-ţi venea să-l distribui într-un film romantic, să se pună pe o petală scăldată-n roua dimineţii şi să impresioneze asistenţa de sex feminin. Şi cum era el aşa mare şi frumos, au început să i se întâmple chestii. Ciudate pentru un fluture.

Într-o dimineaţă, l-a lovit gândul că nu mai trebuie să muncească. Aşa, din senin. Şi nu s-a mai dus să fie frumos prin natură sau unde se duc fluturii când se duc la muncă. A hotărât că nu-i mai place munca şi gata. Problema era că trebuia să pună şi el o pită pe masă, că au şi fluturii nevoile lor, ca oamenii. Şi s-a apucat de “combinaţii”, a observat el că merge şi aşa. Muncă puţină spre deloc, bunăstare suficientă spre multă. A devenit un fluture oportunist. Şi nu cred că ne-am dori să vedem fluturi oportunişti, ca oameni, ci fluturi care să facă ce ştiu ei mai bine: să fie frumoşi. Probabil nici lor nu le place să vadă oameni de căcat, dar nu despre noi e vorba.

Odată cu noul statut, s-a schimbat şi atitudinea lui faţă de ceilalţi fluturi. A început să fie invidios că unii aveau mai mult decât el, chiar dacă ei munceau pe rupte, iar el belea petala. Invidia s-a transformat în ură, iar ura l-a determinat să le pună beţe în roate. Unele i-au reuşit, altele nu, că au şi ei Dumnezeul lor înaripat. În scurt timp, fluturele nostru ura aproape tot ce-l înconjura. Mai mult, pe măsură ce era tot mai preocupat de vieţile celor din jur, a început să o ignore flagrant pe a sa. Se lăsa călcat în picioare de cundocătorii lumii flutureşti, fără să mişte o aripă. A devenit un fluture inert. Ce ironie!

Cei din jurul său nu l-au luat în seamă iniţial, până în momentul în care a devenit, peste noapte, expert în fluturologie, adevărul suprem în lumea fluturilor. El ştia cel mai bine ce variante cromatice sunt perfecte pentru un fluture, care flori sunt cele mai bune de vizitat, tot, vă zic, TOT. I s-a tot spus că nu e bine ce face, că nu ar trebui să facă pe deşteptul, când el nu e nimic altceva decât un fluture leneş, oportunist şi impasibil, că ar trebui să se schimbe. Dar el o ţinea pe a lui, surd la toate sfaturile venite de la alţii. A suferit o schimbare de mentalitate profundă, pe care, din păcate, o va transmite şi urmaşilor săi.

Oare ce a păţit fluturele nostru? S-a îndrăgostit şi avea oameni în stomac. Oameni români.

Facebook – cel mai mare distrugător de reputaţii

O lege nescrisă a facebook-ului spune că nu tag-uieşti persoane care au ieşit precum curul în poze sau persoane surprinse în situaţii compromiţătoare. E o chestie de bun simţ. Ei, unii nu ştiu de legea asta, şi uite aşa ajung să apară astfel de poze:

tuns1 Facebook   cel mai mare distrugător de reputaţii

(evident, eu sunt cel căruia ii iese capul prin păr, iar omul venise să facă poză cu maimuţa)

A trecut nişte vreme până am intrat în cont, iar poza fusese văzută deja de toţi ai mei de pe facebook, deci nu mai avea rost să dau untag. A mai apărut şi pe twitter, totul era pierdut.

Dacă tot a devenit publică, să vedem care e istoria acestei poze. Totul s-a întâmplat acum patru sau cinci ani, de Revelion. Îmi făcusem o freză mai extravagantă, pentru că ale tinereţii valuri. Pe la cinci dimineaţa, invidia combinată cu alcoolul l-au determinat pe un prieten de-al meu să-mi trântească o gaură în păr cu aparatul de tuns. Prins de euforia momentului şi deloc mai treaz, l-am întrebat: “se mai poate repara?” Am primit un răspuns negativ. Atât mi-a trebuit. Şi mai euforic, am luat aparatul şi mi-am mai tras câteva dungi prin cap, să nu cumva să intru normal în noul an. Apoi, şi alţii au dorit să se “joace” prin capul meu. Restul e istorie.

Poza e surprinsă în momentul în care am realizat că nu voi mai avea păr în cap câteva luni. Şi m-am întristat. Rău. Mai că n-am plâns. Cel mai trist am fost a doua zi dimineaţă, când, treaz fiind, am conştientizat că sunt CHEL!

Oameni buni, învăţaţi să tag-uiţi pe facebook, că puteţi distruge vieţi! icon smile Facebook   cel mai mare distrugător de reputaţii )