În casa alăturată clădirii în care lucrez, a apărut, de curând, un căţel. Alb, jucăuş şi extrem de neglijat de familia snoabă şi cretină care l-a cumpărat doar ca să vadă lumea că au câine de rasă. Căţelul, care are doar câteva luni, are nevoie, în mod evident, de afecţiune, căci, de când a venit, singurul lui scop e să sape pământul din grădină şi să ajungă la noi.
Degeaba i-au pus gard sau un butuc de lemn, câinele ştie că iubirea şi afecţiunea sunt dincolo de închisoarea lui. Eu tot le-am zis colegilor că stăpâna casei o să coboare din palatul de cleştar să bată câinele. Are şi un motiv puternic: îi e ciudă că-i dăm atenţie şi ne jucăm cu el.
Azi a apărut, în sfârşit. E exact aşa cum mi-o imaginam: o babă obeză, mov în cap, şi cu gura mare. Genul ăla pe care l-ai arunca din autobuz, nu i-ai ceda locul.
- Să nu îi daţi nimic de mâncare!!!
- Nu îi dăm, doamnă, staţi liniştită, doar ne uităm la el.
- Să nu îi daţi nimic!!!
După care, balena a început să-l lovească în cap cu mătura. Dacă eram în altă ţară, puteam chema lejer poliţia animalelor şi îi trântea o super amendă sau o închidea. În România, avem două variante: ori îl ajutăm să evadeze, ori îl furăm. E câinele ei, a dat banii pe el, sigur se simte stăpână pe viaţa lui. Dacă vrea, poate să-l şi omoare. E AL EI!
Şi cum tunam şi înjuram ca la uşa cortului, frustrată că nu pot să aplic şi eu nişte mături pachidermului, un tip din clădire a pus punctul pe i.
- Degeaba, tu, îi bătrână asta. Din punctul ei de vedere, animalele ori se taie şi se mănâncă, ori se duc la hingheri. Ăsta mic îi nicicum.
Mda… uneori, îmi pasă mai mult de viaţa unui animal decât de cea a unui om ca imbecila asta.
