Urmează două luni destul de grele pentru domnii noştri. Valentine’s Day, Dragobete, 1 şi 8 martie sunt toate nişte încercări dificile pentru ei, poate mai grele decât muncile lui Hercule. Cu toate ştim că “nu vrem niciun cadou”  înseamnă, de fapt, “dacă nu îmi aduci fix la ce mă gândesc, ai pus-o!”. Dragii de ei, asta fac, timp de două luni se înscriu la maraton, în încercarea de a ne aduce acasă trofeul.

Şi dacă tot se chinuie atât, ar fi frumos să-i surprindeţi şi voi cu ceva care m-a surprins şi pe mine atât de tare, încât, de atunci, tot aşa am rămas: SURPRINSĂ!

Vă invit, aşadar, să priviţi ultima chestie în materie de peruci, care, atenţie, sunt făcute din blană de vulpe!

De ce ar purta cineva aşa ceva sau de ce s-au inventat sunt întrebări pentru amatori. Eu îl văd ca pe un accesoriu excelent pentru doamnele sau domnişoarele cărora nu le place munca în gospodărie şi vor să scape de aspirator, spălat vase sau făcut mâncare.

Gândiţi-vă cum ar fi să vă aşteptaţi prietenul sau soţul cu pene roz sau turcoaz. SIGUR nu o să vă întrebe: “dragă, ce este de mâncare?”

PS: I don’t want to live on this planet anymore…

Aseară, montam noile numere ale maşinii. Un individ se opreşte şi ne abordează:

“Vă ajut?”

“Nu, mulţumim, ne descurcăm!”

“Da’ haideţi să vă ajut să le daţi jos, dă-l în pulă de ceferist!”

“Domnule, nu le dăm jos, le punem şi e maşina noastră!”

“Şi sunteţi ceferişti???”

“Nu, pur şi simplu avem o maşină de culoare roşu-vişiniu.”

“Foarte bine, să nici nu fiţi! O singură echipă este în Clujul ăsta blablabla.”

Deci pentru cercopitecul ăsta, orice e vişiniu, e clar legat de CFR. Nu mai putem să purtăm haine vişinii, să ne luăm maşini vişinii, să mâncăm vişine, că e o culoare “murdară”. Cât de redus să fii? Uite, atât! Şi foarte mulţi dintre cei care “şi-ar da viaţa” pentru U sunt aşa. Prea mulţi, pentru un sport care, în ultima vreme, aduce atât de puţine satisfacţii. Noroc că aduc altele, susţinute de oameni mai inteligenţi.

Înţeleg că vă iubiţi echipa mai mult decât pe mamele voastre, înţeleg că există rivalităţi, vă respect istoria, dar cu astfel de reacţii nu demonstraţi că sunteţi fani, ci nişte U-işti cu M în faţă.

Apoi, presa s-ar fi bătut să obţină primul interviu cu proaspăta mămică. De fapt, s-ar fi bătut să-i vâre microfonul sub nas şi să-i pună cea mai întrebare:

“Aţi născut copilul cu numărul 7 miliarde, cum comentaţi?”

Ar fi fost subiect de ştiri cel puţin o săptămână, am fi aflat totul despre ea, tabloidele i-ar fi dezgropat trecutul. Sau i l-ar fi inventat. Ce mai contează că sufocăm planeta, când tu o ai în ţară mama care a adus pe lume omul cu numărul 7 miliarde? Să vedem poze cu ea cum alăptează, dacă se poate. Ce mai, să vedem video!

Agenda subiectelor de discuţie din case şi birturi de la ţară sau de la oraş ar fi suferit modificări drastice. Fotbalul şi politica ar fi trecut în plan secund. O singură discuţie ar fi fost pe buzele tuturor:

“Ai auzit, mă? S-o născut la noi omul cu numărul 7 miliarde!”

“Şi de unde ştiu ei asta? Dă-i în mă-sa, că sigur e ceva mânărie, să scoată bani!”

“Doamne, maică, mulţi mai suntem pe lumea asta! E dar de la Dumnezeu că omul cu numărul 7 miliarde s-o născut la noi!”

“Aşa cum zici, maică!”

…

“Apropo, vii mâine la biserică? Se aduc moaştele [inserează nume de sfânt aici]”

“Vin, dară, cum să nu vin! Să ne rugăm pentru pruncu’ ăla!”

S-ar fi făcut talk show-uri peste talk show-uri în care s-ar fi făcut paralele peste paralele între rata natalităţii din România şi eveniment. Mai contează că suntem prea mulţi, când au fraierii la ce să se uite seara, când se pun în pat? Partidele politice, primul ministru, preşedintele ar fi avut ceva de spus. Toată lumea ar fi avut ceva de spus.

În tot acest timp, omul cu numărul 7 miliarde doarme liniştit în pătuţul lui. Încă n-are nicio grijă, dar viitorul lui e incert.

Nu zic, o piele bronzată e mult mai aspectuoasă decât una brânzoasă, dar nici să faci din bronzat activitatea principală a vacanţei tale, ba chiar obsesia, când sunt atât de multe lucruri de văzut şi făcut.

Niciodată nu mi-a plăcut să stau la soare. Bine, poate şi pentru că am o piele second hand, care se înroşeşte precum un rac la pubertate, dar sunt sigur că, dacă aş depune puţin efort, m-aş căli şi aş intra şi eu în rândul “bronzaţilor”. Dar nici nu mă gândesc să-l depun, pentru că mi se pare o activitate atât de plictisitoare, dar atât de plictisitoare, încât prefer să mă uit la doi melci care fac sex.

Şi când mă uitam la unii cât timp şi nervi investesc în bronzat, mă şi apuca mila:

“M-am bronzat? Zi, m-am bronzat? Parcă mai trebuie să stau puţin pe spate…”

“Repede, să ne grăbim, să prindem soarele ăla bun, să moară cei de acasă de invidie când ne întoarcem!”

“Mai trebuie să stau puţin pe lateral şi parcă nici picioarele nu sunt chiar ok. Şi nici mâinile! Aaa, imediat se termină concediul şi nu m-am bronzat deloc!!!”

În timpul ăsta, eu stăteam şi-mi ascultam relaxarea.

Relaxaţi-vă şi voi, fraţilor, nu vă creşte statutul social şi nici contul din bancă dacă sunteţi mai bronzaţi. Sunteţi doar mai negri, pe care unii dintre voi îi discriminaţi.

“Vecine, ce gazon tuns la milimetru ai!”

“Mulţumesc, vecine! Nici cu al tău, tuns la micron, nu mi-e ruşine!”

Şi gata. Punct. Sfârşitul conversaţiei.

Printre lucrurile care mă fascinează la români e pasiunea bolnavă pentru bucătăriile de vară. Înţeleg că iubim vara, că suntem nişte grătargii, dar chiar aşa, să-i dedicăm o anexă la casă? Nu zic, probabil a avut şi ea vreun rol, la un moment dat, încă nu m-am prins care, pe la sate, dar, totuşi, suntem în 2011 şi ele încă ne marchează existenţa.

“Tu, muiere, nu simţi că ne lipseşte ceva la casă?’

“Hmm… parcă.”

“Un bideu?”

“Nu, că ăla-i pentru domni.”

“O budă în casă?”

“Neh, bine-i şi afară!”

“Gata, ştiu, O BUCĂTĂRIE DE VARĂ!”

“Daaa, hai s-o facem!”

Şi o fac şi se mută în ea. Acolo gătesc, acolo dorm, acolo trăiesc. Practic, îşi fac o casă mai mică lângă casă şi se înghesuie în ea. Şi nu doar la casele de la ţară, ci şi la viloace. Au ditai mausoleul, dar ei stau într-o bucătărie de vară, că e mai interesant să stai în miros de mâncare şi şosete transpirate.

“Tu, muiere, noi de ce mai ţinem casa?”

“Să vadă lumea că ne descurcăm în viaţă, mă, bărbate.”

Totuşi, nu pot să nu mă întreb cu ce au greşit celelalte anotimpuri să nu merite şi ele, săracele, o anexă? De ce nu şi buda de primăvară? Sau dormitorul de toamnă? În fine.

M-am gândit să încep cât se poate de formal, ca să fie clar de la început că este un articol serios.

În momentul în care un om realizează că amintirile sale ar valora mai mult din punct de vedere sentimental dacă le-ar putea imortaliza, îşi cumpără un aparat foto. Tipul aparatului, performanţele sale, brandul, lungimea obiectivului şi alte detalii tehnice ţin de fiecare. Odată dotat cu un aparat, omul va începe să facă poze. În mod evident, avem deja o clasificare:

- cei care fac poze profesionist

- cei care fac poze amatoriceşte, din plăcere

Articolul e mai mult despre a doua categorie, dar nu-i ignor nici pe primii. Faptul că ţi-ai cumpărat un aparat foto de mii de euro, care e capabil să facă poze de revistă, nu te face fotograf. Faptul că ai primit de la un văr din America un aparat exact ca al fotografului de la Vanity Fair, nu te face fotograf. Faptul că faci poze cu o persoană, iar în fundal apare un câine mort, pe care nu l-ai observat, cu siguranţă, nu te face fotograf.

Pentru că, în ultimul timp, a trebuit să dau untag la poze destul de nefericite, consider că sunt nişte lucruri de bun simţ pe care trebuie să le comunic celor care au aparate foto, mai mult sau mai puţin performante:

- nimeni nu va lăsa pe facebook poze în care nu este mulţumit cum a ieşit, deci pozaţi/tag-uiţi degeaba.

- când mergi la un eveniment şi nu cunoşti o persoană, ar fi bine să te prezinţi, să ceri permisiunea celui care urmează să fie fotografiat şi să îl anunţi care este scopul pozelor: le pui pe facebook, le pui pe twitter, le pui pe blogul tău de fotografie, le ţii în dulap şi le contemplezi, ce faci cu ele ? Chiar dacă persoana în cauză ştie că se vor face poze la eveniment, ar fi frumos, totuşi, să stabileşti o legătură cu ea, înainte de a face pe paparatele.

- nu face poze când un om mănâncă, bea, fumează, e la toaletă, stă în cap, i se vede lenjeria intimă etc. Dacă nu e o glumiţă proastă, nimeni nu vrea să vadă asemenea poze. Nu o să îmi dau tag, din contră, iar părerea mea despre tine şi IQ-ul tău se va schimba.

- ai ajuns acasă de la un eveniment. Ai descărcat 200 de mii de poze. Tu le-ai făcut, tu să te uiţi la ele! Sortează-le, fii atent la detaliile care apar în fiecare, doar ai pretenţia că eşti fotograf, şi doar apoi postează-le pe internet. Nici tu, nici eu nu vrem să mă văd zâmbind, cu un maldăr de gunoi în spate. Voi da remove tag şi poate şi unfriend. Sigur, dacă suntem prieteni foarte buni, voi participa la poze stupide, cretine şi amuzante, că asta fac prietenii între ei. Ştiu sigur că pozele alea nu vor vedea lumina monitoarelor.

- bun, mi-ai făcut poze la un eveniment. În secunda doi, îmi dai add pe facebook şi începi să mă tag-uieşti. Cu toate că apreciez cererea ta de prietenie, ar fi frumos să-mi trimiţi un mesaj, să te prezinţi şi să-mi dai link la pozele făcute de tine, în care apar şi eu. Crede-mă, dacă îmi plac, îmi voi da tag singură şi chiar am să te apreciez şi am să precizez sursa foto.

Mi-am blocat o dată opţiunea de a fi tag-uită, tocmai din cauza unor lucruri de mai sus. Însă, din respect faţă de prietenii, clienţii, bloggerii sau agenţiile care ştiu să foloseasca facebook-ul, mi-am reactivat-o. Facebook înseamnă şi tag, iar eu vreau să mă joc cu opţiunea asta. Dar cu oameni inteligenţi.

Florica mi-a făcut cadou un telefon (nu dăm nume, să nu facem reclamă, pot doar să vă spun că e un iPhone4), cadou care m-a propulsat direct pe culmile fericirii. Fiind atât de bucuros, ce mi-am zis? Ia să păstrez eu folia protectoare cât de mult pot, să nu se murdărească. Zis şi făcut! Nu ştiam eu că telefonul avea deja o “problemă”, pe lângă faptul că e delicat şi trebuie să am grijă de el.

Miercuri seară, m-a sunat cineva şi am vorbit pentru prima dată la el. Stupoare! Nu auzeam nimic! Adică, auzeam, dar foarte, foarte slab, de parcă aveam probleme grave de auz, ceea ce e exclus, sau cel care mă suna vorbea dintr-un buncăr antifonat. Am dat volumul la maxim, am închis şi am sunat din nou, am umblat la toate setările posibile şi imposibile, am pus-o şi pe Florica să mă sune şi nimic! Abia auzeam ce se spunea la celălalt capăt al conversaţiei.

Vă daţi seama, eram disperat, telefon nou şi deja e stricat! Îmi şi imaginam cum va trebui să-l trimit la nu ştiu ce service în Bucureşti, unde va sta câteva săptămâni bune, timp în care eu suspinam adânc după el. Eram pur şi simplu distrus. Toate corăbiile îmi erau scufundate, deşi nu ştiu să fi avut vreodată o corabie, soarta părea că vrea să-şi bată joc de mine. Şi cum stăteam eu aşa şi îmi plângeam de milă, am avut o revelaţie!

Mda, nu auzeam de folie…

În lumea reală şi nesofisticată, copywriterii nu sunt cu nimic mai speciali decât orice alt angajat al unei agenţii de publicitate. Da, sunt foarte importanţi, ei fiind cei care “dau viaţă” proiectelor din agenţie, dar nu sunt nişte poeţi neînţeleşi. Rolul lor e simplu: să creeze reclame care să vândă produse şi servicii. Atât. Nu să câştige premii, nu să se de profunzi, nu să o ardă boem. Să vândă. Punct.

La fel ca în advertising, în toate domeniile e plin de sofisticaţi. De directoraşi de marketing care citează din DEX ca să te impresioneze, de piarizde care nu mai ştiu ce neologisme să scoată pe gură ca să pară inteligente, de rataţi care vor să se dea importanţi şi iau calea sofisticăriei.

Dragii mei, nu vreau să vă şochez, dar sunteţi nişte simpli angajaţi, faceţi-vă treaba!

Povestea lui Aluviu e asemănătoare cu cea a lui Eleonor: toată viaţa a fost un rupt în cur cu beşini în cap. Totuşi, Aluviu are şi o pasiune în viaţa lui tristă: îi plac localurile. Îi plac atât de mult, încât tot timpul şi-a dorit să lucreze ca barman/ospătar. Cum-necum, a ajuns barman/ospătar într-un local de gigafiţe. Aluviu e acelşi rupt în cur, dar barman/ospătar într-un local de metafiţe. Ceea ce îl îndreptăţeşte pe Aluviu, un rupt în cur cu terafiţe, să se poarte superior cu clienţii, că doar el e zmeu. N-are importanţă că poate clienţii stau mult mai bine decât el pe orice plan. Nu. El trebuie să-i facă să se simtă stânjeniţi, să-i desconsidere, că doar el lucrează într-un loc de fiţe, ce mama dracului!

Şi poveştile cu oameni rupţi în cur şi plini de aere pot continua. Tot timpul m-am întrebat cât tupeu şi jemenfichism îi trebuie unui astfel de om. Cum să fii rupt în cur şi cu nasul pe sus? E peste puterile mele de înţelegere. Oamenii ăştia sunt la fel de penibili ca cei aroganţi fără vreun fundament. Aroganţi aşa, de hobby. Da, poţi să fii arogant când ai realizat ceva cu adevărat remarcabil, la fel cum poţi să fii cu nasul pe sus dacă ai pe ce te baza. Altfel, eşti doar un clovn trist. Extrem de trist.

Şi totuşi, mă uit la ei siderat. Nu sunt oameni bogaţi, ca dacă ar fi, n-aş şti de ei, preocupările unui om bogat fiind total altele şi diferite de ale mele. Deci, sunt nişte oameni simpli, obscen de relaxaţi, care au suficient timp liber încât să se bage în te miri ce chestii. Oamenii care au descoperit formula succesului, cu alte cuvinte. Oamenii fără nicio grijă.

Cât timp liber să ai ca să te bagi în războaie inutile? N-ai de muncit ceva, n-ai de plătit o factură? Cât de relaxat să fii ca să urăşti cu patos şi să-ţi dedici timp ca să-ţi manifeşti ura? N-ai de plătit o chirie, n-ai de pus ceva pe masă? Cum să n-ai nicio grijă, şi să o freci aruncând cu fecale, când nu trăieşti într-o ţară ca Austria, unde ziua de mâine nu e o problemă?

Io numa’ întreb, că nu reuşesc să-mi explic, iar dacă chiar există o reţetă a succesului, vreau s-o aflu şi eu. Că doar n-oi fi mai prost ca alţii, vreau să trec şi eu relaxat prin viaţă.