Posturi marcate ‘prietenie’

Aşteptările altora ne influenţează. Poate prea mult.

Totul începe în sânul familiei, unde părinţii ne fixează în cap, la naştere, o pâlnie văzută doar de ei, pe unde ne varsă binecunoscutele clişee: “Am mari aşteptări de la tine, să nu mă dezamăgeşti, că am făcut mari sacrificii pentru tine”. Cunoaşteţi reproşul ăsta cu sacrificiile, nu? E cel mai vărsat în pâlnia din capul nostru. Ei uită că, înainte de toate, ne-au făcut pentru că ne-au dorit, că doar n-om fi toţi “accidente”. Dacă ne-au dorit, înseamnă că şi-au asumat şi unele greutăţi ce vor apărea pe parcurs, că nu toţi ne naştem în puf. De unde reproşurile? Şi o ţin pe a lor cu “aşteptările”. Şi ne influenţează. Şi poate alegem un drum în viaţă pe care nu l-am fi ales, da’ vrem să le facem pe plac, că doar s-au sacrificat pentru noi. De exemplu, mulţi dau la o facultate doar pentru că acolo îi visează părinţii şi, dacă nu se visează şi ei, s-au supt. Câţi nu renunţă la o relaţie frumoasă, doar pentru că partenerul nu corespundea aşteptărilor părinţilor.

Apoi, sunt aşteptările prietenilor. Ah, ce veselie-i aici! Toţi vor să ştie că se pot baza pe noi, că nu îi vom lăsa la greu, că nu le vom înşela aşteptările, fără să ofere ceva la schimb. Un “ceva” prietenesc, desigur. E valabil şi în cazul celora pe care îi considerăm “prieteni adevăraţi”, am trăit-o pe pielea mea. Şi devii prost de bun, că doar nu vrei să înşeli aşteptările unora care nu dau doi bani pe tine, nu? Chiar nu poţi rata aşa ceva!

Să vă reamintesc cât de des auziţi cuvântul AŞTEPTĂRI la locul de muncă? Eşti conştiincios, muncitor, implicat, devotat, rămâi. Nu, pleci. E atât de simplu. Aşteptările şefilor ar trebui să se regăsească în primul scenariu. Totuşi, ne lovim de aşteptări fantasmagorice, formulate doar din aroganţa de şef, pe care nu le putem atinge, aşteptări fără sens, când nu ştii ce căcat se aşteaptă de la tine, şi aşteptări de la oameni mult mai incompetenţi decât noi. Mulţi tac şi înghit. Şi îi marchează.

Mai dă-le-n paştele mă-sii de aşteptări, că avem şi noi o viaţă!

El la bal, ea la spital

În timp ce Zicu petrecea de mama focului, eu mă gândeam aşa, în general, la bietele femei care stau ore bune în travaliu, mai nasc şi câte un monstru de 4 kile, în timp ce soţiorii lor cară damigenele de vin de casă prin spital, chefuind cu portarii şi brancardierii.

Înţeleg că momentul preafericit trebuie sărbătorit cum se cuvine, însă mi se pare total aiurea ca EA să sufere în chinurile facerii şi bărbatul să chefuiască ca şi cum ar fi ultima lui zi pe pâmânt. Adică, împreună l-aţi făcut, măcar stai şi ţine-o de mână în timp ce urlă. Sau stai pe coridor. Nu, nu trebuie să filmezi naşterea, sincer. Nimeni, nici măcar ea sau tu, nu ar trebui să-şi amintească durerea, sângele şi alte chestii. Stai lângă ea, aşteaptă să nască, să duceţi copilul acasă, că o să vă veseliţi la botez.

Nu o lăsa cu mama şi soacra, în timp ce tu te duci să cinsteşti toţi prietenii, că aşa se face! Chiar nu e corect. Nu e ca şi cum ai primit un colet acasă şi vrei să uzi momentul. Nu e nici o maşină, nici o casă nouă, nici o mărire de salar. E copilul tău!

Nu trebuie să te ascunzi în spatele unei tradiţii doar ca să ai motiv să bei cu prietenii tăi. E în regulă, înţeleg că după o asemenea experienţă simţi nevoia să bei alcool. Ghici ce? Şi EA, mai ales că, în ultimele 9 luni, a fost pocăită. Nu fi egoist, aşteaptă să te faci muci la botez, când va arăta şi EA a om şi o să puteţi petrece împreună.

Nu m-am referit la petrecerea la care a fost Zicu, că în cazul ăla mama şi copilul erau de ceva zile acasă, ci la “tradiţia” cretină de a da de băut de cum a venit copilul pe lume.

Vrei să-mi dai prietenia?

Eu am un principiu foarte prost: cred că dacă X e prieten cu mine, trebuie să fac orice pentru X, să îl ajut cum pot, să îl susţin, să îi dau orice are nevoie, fără să mă gândesc măcar o secundă dacă X ar face la fel pentru mine. Dacă suntem prieteni, mie mi se pare firească reciprocitatea, şi nici măcar nu mă pot gândi că poate fi altfel. Şi asta e marea problemă, că există tipuri şi tipuri de prietenii: pe bază de sex, de putere, avariţie, complicitate etc. Nu există prietenii totale decât foarte rar.

Eu pot să mă mândresc cu o mână de prieteni adevăraţi, care ar trebui să-mi ajungă. Mai mult, ar trebui să mă gândesc mai bine când simt că mă împrietenesc cu cineva. Dacă ăla nou nu e la fel de prieten cu mine? Nu ar trebui să fim la fel de prieteni? Cum măsurăm noi prietenia? N-ar trebui să se aprindă un BEC deasupra capului nostru, care să ne semnaleze stadiul: cunoştinţe, amici, prieteni adevăraţi? Nu ar trebui să ne apară şi în viaţa reală ca pe Facebook: “X şi Y sunt acum prieteni“? Ba, cred că da, ar simplifica lucrurile foarte mult. Altfel te simţi când ai certitudinea că da, mă, şi Z e prieten total, 100%, cu mine.

Cred că voi începe să întreb foarte direct, ca în liceu: “vrei să-mi dai prietenia?” Aşa, să ştiu cum stau lucrurile icon smile Vrei să mi dai prietenia? Dacă zici nu, e ok, vorbim cuvinte, discutăm discuţii despre vreme, fotbal, politică, suntem cunoştinţe. Singura problemă e că oamenii mai mint, se prefac, şi atunci mă întreb, din nou, cum verificăm minciuna? Ajungem în acelaşi cerc vicios.

Oricum, interesant cum omul e programat să uite durerea, minciuna, trădarea, ipocrizia şi să continue să îşi facă prieteni.

TVdece la Manchester!

Pe Mihaela am cunoscut-o acum 2 ani, când lucram împreună la o agenţie de advertising. Ne-am împrietenit repede, mai ne hăhăiam, mă mai urcam cu fundu’ pe biroul ei să mai bârfim, mai o ţigară, mai o sălăţică, no, ca între fete, şi, după două săptămâni, eram de nedespărţit. Da’ nu din ăla prostesc, cum fac fetele de obicei, ci unul special, de genul “orice/oriunde/oricând, te poţi baza pe mine!”. Dap, din ăla de cartier, cu loialitate ca în mafie icon smile TVdece la Manchester! )

Miha e genul acela de om prost de bun care şi-ar da şi cămaşa de pe ea ca să ajute. Miha are un simţ al umorului care îl completează atât de bine pe al meu, încât câteodată am impresia că suntem gemene. Miha se îmbracă fain, e bunoacă. Dacă aş fi bărbat…. Miha e deşteaptă, e spirituală, e ca sora pe care nu am avut-o niciodată.

Odată, Mihaha (că aşa îi zic eu) a închis o uşă de sticlă fără să văd şi am tras un cap de credeam că acolo îmi găsesc obştescul sfârşit. M-am adunat de pe jos pregătită să spurc vinovatul cum nimeni în viaţa lui nu a mai fost spurcat. Când am aflat că a fost Miha, am zis doar “OK”. Pentru prietenii adevăraţi faci orice şi suporţi orice, deoarece ştii că şi reciproca e valabilă.

Cu Miha mă întâlnesc rar pentru că e la studii în Manchester. Când ne vedem însă, nu există pauze stânjenitoare şi conversaţii despre sport, vreme şi culori preferate. Cu Miha mă înţeleg din priviri, din suflet. Chiar dacă ea nu ştie încă, în capul meu ea e clar domnişoara de onoare la nunta pe care o voi face la un moment dat icon smile TVdece la Manchester!

Marcel, un alt om tare drag mie şi lui Zicu, a fost recent în vizită la Miha. Ocazie cu care TVdece s-a plimbat prin Manchester! Unii primesc ceasuri scumpe, alţii cadouri de suflet.

Miha, dacă mai era cazul, te iubesc! :*

Miha şi TVdece

miha 200x300 TVdece la Manchester!

Miha, Marcel şi TVdece

miha marcel 300x200 TVdece la Manchester!

Mascotele şi TVdece icon biggrin TVdece la Manchester!

mascote 300x200 TVdece la Manchester!

Jonglerii cu prieteni

Câţi dintre voi au un singur cerc de prieteni? Eu mărturisesc că am mai multe şi niciunul nu are prea mare legătură cu celălalt. Chiar dacă oamenii se cunosc, s-au văzut o dată sau de două ori, nu se pot cataloga drept prieteni. Cel mult cunoştinţe, singurul lor punct comun fiind eu.

Partea nasolă intervine atunci când un eveniment major din viaţa mea impune aducerea laolaltă a tuturor cercurilor de prieteni, care, repet, nu au absolut nicio treabă unii cu alţii. În fiecare grup există anumite discuţii, anumite glumiţe, o atmosferă caracteristică.

Combinaţia dintre cercurile de prieteni e cel puţin apăsătoare. Trebuie să te scremi să găseşti un numitor comun între, să zicem, prietenii din online şi cei mai buni prieteni din copilărie, a căror singură legătură cu online-ul este facebook-ul.

Într-o situaţie obişnuită, ar fi normal ca oamenii, întâlnindu-se pentru prima dată, să discute discuţii, adică small talk de genul politică, sport şi meteo. Dar când oamenii se adună la ziua ta de naştere, de exemplu, fiecare se chinuie să fie fain. Şi atunci apar discuţiile scremute, pauzele stânjenitoare. Tu, ca organizator, trebuie să faci pe mediatorul. Să explici dintr-o parte în alta ce a vrut să zică X, ce înseamnă Y chestie, de ce a reactionaţ Z aşa etc. Practic, naşpa. O seară ratată.

Tocmai de aceea, grupurile de prieteni ar trebui aduse împreună doar cu ocazii în care există semiîntuneric, alcool şi muzică la maxim.

Când se defectează cheful

La început, totul e mişto. Doar ideea că o sa mergeţi împreună, ca şi o mare familie, la munte, la mare sau la un chef poate să te incite mai tare decât o întâlnire cu Halle Barry. Să ieşi cu gaşca, să petreci cu gaşca. Ce poţi să îţi doreşti mai mult? An de an, pe măsură ce vă cunoaşteţi mai bine, chefurile se ung de minune. Chiar dacă oamenii din gaşcă se căsătoresc, fac copii sau averi, toţi pun osul la un super chef. Toţi!

Pe de altă parte însă, paradoxal, cu fiecare an care trece, chefurile nu mai sunt la fel. Devin fade şi plicitisitoare, doar că nimeni din gaşcă nu are tupeul necesar să zică lucrurilor pe nume. Nimeni!

Fetele ajung să se bage la jocuri de societate (remy, monopoly, cărţi etc.). Băieţii se hotărăsc tacit să se îmbete, doar ca să mimeze cheful. Când aveaţi 18 ani, aşa ceva era de neconceput! Timpul trece… Fetele se joacă mimă. Băieţii se încăpăţânează să mai bea o bere, dar degeaba. Muzica nu e la volum de altă dată: “dă şi tu mai încet, să ne înţelegem ca oamenii”. Acum ceva timp, nimeni nu ar fi adus în discuţie butonul de volum.

Mai trece nişte timp…

Fetele se culcă la ora 11.00. Băieţii trec de la bere la Eurosport sau Private Spice. Mai are rost să adaug ceva?

Deocamdată, în gaşca noastră de prieteni, nu s-a pus întrebarea: “Unde-s chefurile de altădată?”. Nimeni nu vrea să fie arătat cu degetul. Până la urmă, chefurile trec, gaşca rămâne!

Localul şi câştigătorul

(câştigătorul e la finalul postului)

După ce au trecut împreună peste anii “grei”, nu neapărat la propriu, de facultate, după nenumărate maratoane prin diverse localuri mai mult sau mai puţin dubioase, după ce prietenia le-a fos pusă la încercare de greutăţi ce apar doar în calea studenţilor, după ce au terminat facultatea şi s-a aşezat fiecare pe la jobul lui, după ce (unii) s-au căsătorit şi n-au divorţat, după ce le-a mai venit mintea la cap, după ce şi-au tras sufletul şi după foarte multe altele, patru prieteni s-au gândit: “Mă, de ce să mai băgăm noi bani în diverse localuri şi să nu ne facem noi unul aşa, după chipul şi asemănarea noastră? Bă, da’ să fie fain, cu mese, mochetă şi ceşti de cafea. Să fie curat şi să mai fie şi muzică. Şi, cel mai important, să se simtă că e localul unor prieteni, unde să vină alte grupuri de prieteni şi să se simtă ca între prieteni.”

Aşa a venit pe lume Rab (da, sunt poze cu ei)

11 Localul şi câştigătorul

Diverse discuţii, după recenta deschidere:

“Da’ oare se va înţelege ce vrem să facem cu localul ăsta? Adică, se va simţi atmosfera amicală?”

“Mă, noi o simţim. Dacă n-or simţi-o şi ei, măcar or bea o cafea bună”

2 Localul şi câştigătorul

“Sau poate se vor împrieteni “involuntar”

3 Localul şi câştigătorul

“Oricum, io zic că ne-a ieşit”

4 Localul şi câştigătorul

“Şi mie-mi place. Vedem ce zic cei care ne vor trece pragul”

5 Localul şi câştigătorul

6 Localul şi câştigătorul

“Hai să mergem la o bere…”

“Eşti bolund? Unde să mergem? Avem localul nostru!!!”

7 Localul şi câştigătorul

Îi găsiţi în Cluj-Napoca, în zona Pieţei Mihai Viteazul, pe strada Croitorilor, numărul 22. (pentru pasionaţi, acest articol nu este un advertorial; unul dintre ei este un foarte bun prieten de-al meu).

În altă ordine de idei, avem de anunţat un câştigător. Înainte de a o face, trebuie să vă spunem că băieţii de la Rab sunt cei care au deliberat.

Aşadar, câştigătorul concursului este…. tobe… AndreiCoste, care a lăsat comentariul: “A doua venire a profetilor din sala regatului a martorilor lui belzebub?”.

Îl felicităm şi îl anunţăm că a câştigat o consumaţie de 40 de lei la Rab, care, fie vorba între noi, la ce preţuri sunt acolo, e suficientă pentru a ajunge sub masă icon smile Localul şi câştigătorul )

Îl rugăm pe Andrei să ne dea un mail pe tvdece@yahoo.com cu datele lui personale. Dacă nu e din Cluj, îşi va “ridica” premiul când va trece pe aici.

După un post aşa, mai scurt, nu pot să vă zic decât: “cam atât”.

Prietenia noastra…

… cea de toate zilele

Guest post by tinkerbellfromthehell

Sa stabilim o chestie indiscutabila: prietenia e un lucru bun. All in favor, raise your hands. Bun. Ne alegem prietenii dupa criterii diferite, dar cu totii ne raportam  la ei ca fiind “cei care sunt always there for us”. Unii leaga prietenii stranse din porniri gratuite, altii se codesc ani buni daca isi considera apropiatii prieteni sau cunostinte, altii declara raspicat ca prietenia adevarata nu exista, iar altii prefera sa fie prieteni cu toata lumea, sperand in gand ca toata lumea ii considera prieteni. Categorii si imparteli sunt dupa caciula fiecaruia. Ceea ce ma intereseaza pe mine de la un timp e daca prieteniile cimentate de-a lungul anilor se pot evapora din 2 timpi si 3 miscari. Sau pe romaneste, ce ar trebui sa intervina intre doi oameni, prieteni la catarama, incat ei sa devina doar amici, cunostinte, personae non gratta.

Sa luam pt edificare urmatorul caz (normal ca orice asemanare cu realitatea e pur intamplatoare): doi amigos, foarte buni amigos, cei mai buni amigos, los amigos de los amigos, ajung sa-si consolideze relatia de camaraderenie de-a lungul timpului; trec peste tot felul de hibe ale unuia sau ale altuia, se suna la miez de noapte ca sa pretinda ajutor in numele prieteniei, beau si mananca impreuna, se gandesc sa se faca frati de cruce si alte balarii nebune si teribile. Dupa un timp fiecare ajunge om mare, cu griji si responsabilitati si parca nu mai au timp sa isi spuna toate nebunelile, dar in cuget si simtire se simt tot cei mai buni amigos, foarte buni amigos, los amigos de los amigos, cum bine spuneam mai sus.

Totusi cei doi (imi pare rau acuma ca nu le-am pus si doua nume fictive de genul Achim si Nila, Batman si Robin, Cristian si Lilian) ajung sa cunoasca oameni noi, sa socializeze diferit, sa sune pe altii in miez de noapte ca deh, old friends+ old advices= same old shi…stuff. Teoretic, prietenia lor ar trebui sa reziste in fata oricarui hop. Practic, e ca in afaceri. Fara investitii si spirit managerial falimentul it’s just around the corner. Pana la urma, prietenia e un soi de plasa de siguranta, un fond de economii sau o asigurare de viata. Cu totii avem nevoie de ultimele trei, dar cati dintre noi chiar le au?

Lasand la o parte dramatismele chestia asta, de-i spunem noi “prietenie” e un lucru bun. Ma  defineste in raport cu oamenii pe care ii numesc “prieteni” si ma invata masura sacrificului meu… uneori mai mare, alteori mic sau inexistent, in functie de cat de drag imi este cel care are nevoie de o mana de ajutor. Nu sunt multi, dar eu sper sa fie buni, cu adevarat buni.

Intrebare lansata in eter: cati prieteni buni, cu adevarat buni, iti ies la o numaratoare rapida?

Guest post de “Zilele blogului deschis”