Sincer, ăsta cred că e principiul după care se ghidează mai nou oamenii când organizează pomenirile morţilor.
Săptămâna trecută, am fost la Satu Mare să îl sărbătorim pe tatăl lui Zicu la restaurantul chinezesc din urbe. Într-o sală eram noi, cheflii, iar în cealaltă sală se executa o creştinească pomenire.
Nu vă pot explica cât de deplasat arătau oamenii ăia într-un restaurant chinezesc. Mi-era ruşine mie de ruşinea lor, când mergeam la baie şi din sala noastră străbăteau ritmuri de baila morena, baila, iar eu treceam fericită, cu ciorapii coloraţi şi rânjetul pe buze. Să-i vezi pe unii cum mănâncă pui cu bambus printre evantaie chinezeşti, după care servesc un cozonac de pomenire şi zic o rugăciune, e, fără îndoială, priceless!
Io înţeleg că în momentele în care pierzi pe cineva drag, eşti debusolat. Poate vrei ca cei care vin la pomană să se simtă bine (da, la noi te poţi simţi bine şi la un parastas, ba chiar se poate lăsa şi cu chef), să le placă mâncarea, dar parcă e prea de tot să pomeneşti defunctul într-o pizzerie. Sau într-un local turcesc unde se fumează narghilele. Sau, Doamne iartă-mă, în food-court #lamall, dacă tot e trendy.
Aştept cu interes primul parastas la McDonald’s, dacă primele nunţi urmează să aibă loc.
Credeţi voi că cel plecat nu ştie ce faceţi, da’ lasă, că după pomană, aşa şi răsplata. Următorul articol chinezesc pe care-l cumpăraţi s-ar putea să fie bântuit. Sau următorul meniu.