Posturi marcate ‘parastas’

Lasă, că oricum e mort!

Sincer, ăsta cred că e principiul după care se ghidează mai nou oamenii când organizează pomenirile morţilor.

Săptămâna trecută, am fost la Satu Mare să îl sărbătorim pe tatăl lui Zicu la restaurantul chinezesc din urbe. Într-o sală eram noi, cheflii, iar în cealaltă sală se executa o creştinească pomenire.

Nu vă pot explica cât de deplasat arătau oamenii ăia într-un restaurant chinezesc. Mi-era ruşine mie de ruşinea lor, când mergeam la baie şi din sala noastră străbăteau ritmuri de baila morena, baila, iar eu treceam fericită, cu ciorapii coloraţi şi rânjetul pe buze. Să-i vezi pe unii cum mănâncă pui cu bambus printre evantaie chinezeşti, după care servesc un cozonac de pomenire şi zic o rugăciune, e, fără îndoială, priceless!

Io înţeleg că în momentele în care pierzi pe cineva drag, eşti debusolat. Poate vrei ca cei care vin la pomană să se simtă bine (da, la noi te poţi simţi bine şi la un parastas, ba chiar se poate lăsa şi cu chef), să le placă mâncarea, dar parcă e prea de tot să pomeneşti defunctul într-o pizzerie. Sau într-un local turcesc unde se fumează narghilele. Sau, Doamne iartă-mă, în food-court #lamall, dacă tot e trendy.

Aştept cu interes primul parastas la McDonald’s, dacă primele nunţi urmează să aibă loc.

Credeţi voi că cel plecat nu ştie ce faceţi, da’ lasă, că după pomană, aşa şi răsplata. Următorul articol chinezesc pe care-l cumpăraţi s-ar putea să fie bântuit. Sau următorul meniu.

Oamenii crescuţi pe la parastase

Dacă cei prezenţi la o nuntă se numesc nuntaşi, obişnuiţii parastaselor se numesc, surprinzător cumva, parastaşi. Parastaşul e fomist. Parastaşul e un fel de ziarist care abia aşteaptă o conferinţă de presă pentru a umple maţul. E atât de obişnuit cu fenomenul trecerii în nefiinţă, încât îl lasă rece. Rece şi totuşi viu.

Parastaşul nu mai simte suferinţa, recte nu mai plânge. Şi-a consumat toate lacrimile şi nu i-a mai rămas decât să bage în el ca un bivol, întru memoria defunctului. Parastaşul a ridicat foamea la rang de artă şi se comportă ca un fomist şi când nu există o fiinţă trecută în nefiinţă. El e tata farfuriilor şi paharelor de unică folosinţă.

E simplu să distingi un parastaş. E cel mai fără de principii şi fără de chiflă în stomac om din ogradă. E nesimţit, grobian şi ar fi în stare să-ţi crape ţeasta doar pentru că ai mai mult ca el în farfurie. Parastaşul începe să tremure de cum ajunge la locaţia unde se ţine parastasul. În timpul rugăciunii, studiază, cu ochii întredeschişi, aperitivul, să vadă dacă a meritat să îşi mişte hoitul din casă. În timp ce va introduce hrană în el, va schimba câteva cuvinte despre mort cu vecinii de masă, cuvinte pe care le-a învăţat pe dinafară, trebuind doar să schimbe numele mortului.

După ce şi-a umplut bine burdihanul, e posibil ca parastaşul să se facă pulă de beat. Acolo, la parastas. Groaznic de beat. Atât de beat încât, clătinându-se, să-l întrebe pe cel care stă lângă el la masă: “Nuuu, te, te… supra… tuuuu… tuuuu… cât pppui… cât… pui în ppp…. plic?”

Criza la inmormantare

Desigur, poate un eveniment cum este trecerea in nefiinta a unui om nu este tocmai un moment prielnic pentru o criza de ras. La fel de adevarat e ca pentru a putea spune ca s-a intamplat o criza de ras trebuie intrunite doua conditii oarecum necesare si nu neaparat suficiente: imposibilitatea de a rade, prin natura locului sau evenimentului, si scanteia, care poate sa nu fie amuzanta deloc, de la care porneste totul.

Impreuna cu gasca mea de prieteni, din orasul de bastina, am asistat la inmormantarea bunicii (Dumnezeu s-o odihneasca) unuia dintre antrenorii nostri de dans (am sapte ani de dans sportiv de performanta la activ, ca o paranteza in paranteza). Inegriti, dupa cum cere rigoarea unui astfel de moment, ne-am plasat intr-o zona mai ferita, pentru a lasa loc rudelor indoliate in fata. Totul decurgea normal, la fel ca la orice inmormantare. Va imaginati ca a existat un moment dat in care s-a intamplat ceva, nu? La un moment dat, bocitoarele de rigoare au inceput, bineinteles, sa boceasca. Tare. Nesincronizat. In alta limba decat romana. Nici unul dintre noi nu este xenofob dar acest ultim aspect, coroborat cu ideea in sine de a boci, a avut un efect letal: am observat cum unuia dintre prietenii mei a inceput usor sa i se umfle o vena in zona tamplei, celui din stanga mea i-au dat discret lacrimile, nu neaparat de la durere, altul si-a introdus fatuca in sacou. Eu, ce sa mai zic, ii vedeam pe toti si simteam mirosul putred al rusinii.

Ne uitam unul la altul si simteam ca vine. Bocitoarele isi faceau meseria in continuare. Vena de la tampla era tot mai umflata, ochii tot mai umezi, mainile peste fata, asteptand explozia.  Si a venit. Rau. Jenant. Nesimtit de jenant. A fost ca un vulcan trezit la viata dupa jdemii de ani. Nu stiam pe unde sa ne bagam fetele rosii ca racul. Pot spune ca a fost un ras aproape orgasmic. Din fericire, eram prea bine acoperiti de zgomotul de fond pentru a ne salva de la rusinea ce incepea sa ne manance.

Ne-am ales fiecare cate o alee din cimitir pe care sa ne retragem, pentru a nu ne mai intalni privirile.

Te-ai intrebat vreodata de ce…

… ziua de nastere e mai zi decat o zi pe camp ?

In fiecare dintre noi exista un mic contabil. Personajul asta, cu freza intr-o parte si ochelari mari, cu rama dintr-un plastic ce seamana cu lemnul, ne contabilizeaza viata, ca doar de aia il cheama contabil. Stie exact suma pe care o datoram la intretinere, cate suluri de hartie igienica se scurg intr-o saptamana, cate pahare sunt necesare pentru a ni se face vomica. Pe lanaga toate aceste “nimicuri”, Tiberiu, asa il cheama pe contabilul din mine, imi numara si anii. N-as avea nicio problema, ca doar de aia e contabil. Numai ca, o data pe an, intr-o zi anume, se incapataneaza sa imi trazneasca un baros direct in frunte, pe care e stantat mare si lat: “AZI E ZIUA TA!” . Asa si ? Poate ieri am salvat o virgina de la viol si maine voi dejuca un atentat terorist. Nu vad de ce ar trebuie sa ma simt de ziua mea mai eu decat in orice alta zi, zi in care pot realiza mult mai multe decat sa strang cadouri si sa ma spurcesc (dupa cum v-am mai spus, spurceala este actiunea prin care te spurcesti prin ebrietare).

Sa aruncam putin ochiu’ in trecut. La un an, noi nu am sarbatorit decat cu lapte. S-au facut praf altii pentru noi, la fel ca la botez si la parastas. Urmatoarele aniversari s-au concretizat intr-o mare ciorba cu urmatoarele ingrediente: suc ieftin, prieteni de la bloc, colegi de scoala, dansul cu portocala intre noi, torturi cu diferite forme, poze tampe, prajituri mult prea dulci, jocuri cretinele. Al naibii de frumos ! Alea da zile de nastere. Tarhonul din ciorba asta este majoratul, petrecerea aia care musai trebuie tinuta, ca dupa aia sa o uiti dupa prima sticla golita. Sa denumim acest maglavais perioada de aur a zilelor de nastere.

Tot ce vine dupa perioada de aur sunt zile in care e mai “ziua mea” o zi in care am dormit ca un porc si am primit drept cadou un zambet.

PS: Tiberiu, tu contabilizeaza in continuare