Azi dimineaţă, când să urc în autobuz, o tipă care tocmai cobora îmi dă biletul ei. Lucrurile astea creştineşti se mai întâmplă. Rar, dar se întâmplă. Mă aşez liniştită pe scaun, fericită cumva că nu mai trebuie să îmi compostez biletul, când, o doamnă de lângă mine mă atenţioneză părinteşte: “Verifică dacă e capsat cum trebuie, că nu se ştie!”
Prima mea reacţie a fost clară: wtf?! Am primit biletul pe care l-a folosit şi tipa. Cum să nu fie în regulă?! Apoi, în sufletul meu s-a instalat bănuiala. Dacă nu e totuşi bun? Eh, cum să nu fie bun? Ce, am înnebunit. Chiar aşa paranoică să fiu? Doar oameni suntem!
Mă apropiu de compostor, încet, cu frică. Chiar o să verific biletul? Chiar trăim într-o lume atât de căcat, încât pot să pun la îndoială acest ritual vechi? Secundele se scurgeau greu. Într-o mână aveam biletul proaspăt cumpărat, în cealaltă cel primit cadou. Mă răzgândesc. Nu! Nu vreau să ştiu dacă biletul e bun sau nu. Dacă şi chestia asta ajugem să o punem la îndoială, chiar nu ştiu ce să mai cred. Transmiterea biletului e sacră!
Mă întorc demnă spre doamna, mă uit cu ură la ea şi îi zic: “E bun biletul, că cea care mi l-a dat era soră-mea!” Satisfacţia de a vedea cum îi pică faţa şi privirile celorlalţi din autobuz m-au răzbunat cumva şi mi-au spălat ruşinea de fi bănuit o biată creştină care a făcut o faptă bună 
Totuşi, oare a fost bun biletul?