Mă tot întreb, oare cum arată un om care-şi rezolvă pornirile sexuale cu o femeie gonflabilă. Frumos nu cred că e. Sănătos la cap, nu prea. Şarmant, exclus. Carismatic, puţin probabil. Sau e toate astea şi se lasă pătruns de patima curiozităţii? Oricum ar fi, ideea e că reuşeşte cumva, doar el ştie cum, să stoarcă un orgasm dintr-o bucată de plastic. Ciudat trebuie să fie: să nu vezi nicio dâră de transpiraţie, să nu simţi unghiile înfipte în spate de plăcere, să nu auzi dulcele gâfâit al terminării. O şi sărută? Cu limba? De plâns, nu alta.
Am dus gândul mai departe şi am ajuns la conceptul de “om gonflabil”. Un om lipsit de reacţie, de sentimente, de emoţii, un om care înjură în pungă, de frica repercursiunilor, un om care se vinde pe-o ciorbă, un om care urăşte tot ce-l înconjoară, un om frumos pe dinafară, urât la interior, un om golit de sens. Un om al zilelor noastre.
De ce să-mi pese că acţiunile mele îi afectează negativ pe cei din jur? Sunt un om gonflabil! De ce să pun mâna la construcţia unei ţări mai frumoase? Sunt un om gonflabil, mă doare-n curul meu de plastic! De ce să iubesc, când pot să urăsc? Oamenii gonflabili n-au sentimente! De ce să ajut, când pot să încurc? Nu am nevoie decât de aerul care-mi susţine “gonflabilitatea”, restul pot să moară.
Gonflabilitatea a ajuns să ne definească. N-avem nevoie decât de pompa vieţii şi de nişte aer ca să ne denumim oameni. În rest, carnea şi restul dotărilor opţionale, cum ar fi sufletul, sunt de domeniul trecutului. Prezentul şi viitorul sunt ale oamenilor pe care nu îi mişcă nimic. Ale oamenilor gonflabili.
Omul gonflabil nu are nevoie de un partener gonflabil pentru a atinge plăcerea. Se satisface singur. Ajunge la orgasm de plastic.
