Nu e un secret pentru nimeni că americanii sunt o naţie de obezi. Staţi liniştiţi, că nici noi, europenii, nu stăm mai bine, da’ ne place să ne amăgim că problema e doar peste ocean, când ne umflăm cu mizerii inventate, ironic, tot peste ocean. Dar să revenim la americani. Ce faci cu un obez după ce moare? Evident, îl îngropi. În ce???
O companie din SUA s-a specializat pe fabricarea de sicrie pentru persoanele obeze, dacă tot este piaţă. Arată cam aşa:
Nu e de mirare că afacerea duduie.
E prima companie de inventat verbe din România! A apărut pe piaţă în urma nevoii tot mai mari de verbe inexistente şi cu dorinţa de a satisface nevoile clienţilor neverbiţi. Dacă stăm să ne gândim, e una dintre cele mai vaste şi neexploatate nişe de pe piaţa noastră.
Compania îşi propune să dezvolte servicii de creaţie de verbe atât pentru persoane fizice (B2P – business to pulime), cât şi pentru cele juridice (B2Pi – business to pizdime).
Un exemplu de verb inventat pentru clienţii B2P este cel care defineşte starea de latenţă weekend-ală, starea zilei de sâmbătă, mai exact, că deja duminica se iese din putrefacţie şi se pregăteşte organismul, atât fizic, cât şi psihic, pentru ziua de luni. Verbul este A SÂMBĂTI. Un verb suplu, evocativ, ce transmite clar ce trebuie să transmită. Să-l conjugăm împreună:
eu sâmbătesc
tu sâmbăteşti
el/ea sâmbăteşte
noi sâmbătim
voi sâmbătiţi
ei/ele sâmbătesc
De cealaltă parte, verbele pentru clienţii corporate (business to pizdime) descriu stări din universul acestora. De exemplu, un moment important al zilei este cel al plecării acasă, al evadării din jugul firmei. Astfel, avem construcţia “către casă”, cu declinarea regională “cătă casă”. Aşa a luat naştere verbul A CĂTĂCĂSUI. Pentru o mai bună exemplificare, vă invit din nou la conjugare:
eu cătăcăsuiesc
tu cătăcăsuieşti
el/ea cătăcăsuieşte
noi cătăcăsuim
voi cătăcăsuiţi
ei/ele cătăcăsuiesc
Sunt nişte exemple minore, ca să vă faceţi o imagine. Aşadar, dacă doriţi să apelaţi la serviciile acestei companii de excepţie, vă invit să accesaţi pagina de contact afişată pe blog.
… voi investi într-o colecţie exclusivistă de mileuri pentru plasme. Mi se pare cea mai tare nişă de piaţă de la invenţia bibeloului peşte. Mă gândesc la nişte mileuri înguste, care să se preteze televizoarelor cu plasmă din ce în ce mai subţiri, dar şi suficient de late, încât să acopere partea superioară a ecranului.
Investiţia nu e mare, dar, totuşi, nu mi-o permit în momentul de faţă. Aş avea nevoie de un apartament în care să înghesui cât mai multe croşetătoare de mileuri. Mizez pe înclinaţia spre kitsch a românului. Mă voi îmbogăţi! Voi fi cel mai puţin arogant putred de bogat din România. Mă voi retrage să mor la Zimnicea.
Dacă va prelua cineva această idee, mă aştept la o parte din profit.
Se pare că, acum 2000 de ani, s-a născut un prunc care a revoluţionat sistemul de valori al omenirii: “Să ne bucurăm! Ni s-a născut Mântuitorul!” Din momentul în care a venit pe lume, soarta sa a fost pecetluită din punct de vedere comercial. Cele două momente care l-au legitimat în conştiinţa creştină, naşterea şi învierea, au creat cele mai mari oportunităţi de piaţă din istoria omenirii. Asta pentru că naşterea şi învierea au părăsit demult zona sacrului, fiind îmbibate cu profanul comercial.
Dacă în anul Domnului 2010, la Vatican se exploatează la maxim imaginea lui Ioan Paul al doilea (scrumiere, căni, brichete, brelocuri, mă mir cum de nu am văzut şi chiloţi cu chipul său), îmi imaginez cum era dacă existau oameni cu spirit antreprenorial pe vremea Mântuitorului. Vă daţi seama? Pe vremea aia erau nişe de piaţă, nu sărbători mainstream, ca în zilele noastre.
Un om cu fler de acum 2000 de ani ar fi putut foarte bine să-şi deschidă o tarabă exact lângă ieslea în care s-a născut Iisus. Putea să vândă orice: un fir de fân din ieslea Mântuitorului, transpiraţie de pe faţa lui Iosif, bucăţi de balegă ale dobitoacelor aferente. Ar fi fost cea mai mare lovitură de marketing din istoria omenirii. Omul s-ar fi îmbogăţit şi, probabil, ar fi fost ucis. Păţăşti.
La fel, un alt creştin putea să-şi amenajeze un stand chiar lângă cruce. Sigur, i-ar fi fost puţin mai greu, datorită puzderiei de soldaţi romani, da’ să zicem că i-ar fi mituit cu o parte din profit. Ăsta chiar era un norocos! Putea comercializa primele picături de sânge din trupul Mântuitorului, putea vinde cuiele, putea vinde giulgiul, putea vinde crucea cu totul! Era a doua mare lovitură de marketing din istorie. Omul s-ar fi îmbogăţit şi ar fi reuşit chiar să rămână în viaţă, datorită mitei amintite mai sus.
Sună dur? Ia gândiţi-vă cam ce se întâmplă în zilele noastre de cele două sărbători.
