Parastaşul nu mai simte suferinţa, recte nu mai plânge. Şi-a consumat toate lacrimile şi nu i-a mai rămas decât să bage în el ca un bivol, întru memoria defunctului. Parastaşul a ridicat foamea la rang de artă şi se comportă ca un fomist şi când nu există o fiinţă trecută în nefiinţă. El e tata farfuriilor şi paharelor de unică folosinţă.

E simplu să distingi un parastaş. E cel mai fără de principii şi fără de chiflă în stomac om din ogradă. E nesimţit, grobian şi ar fi în stare să-ţi crape ţeasta doar pentru că ai mai mult ca el în farfurie. Parastaşul începe să tremure de cum ajunge la locaţia unde se ţine parastasul. În timpul rugăciunii, studiază, cu ochii întredeschişi, aperitivul, să vadă dacă a meritat să îşi mişte hoitul din casă. În timp ce va introduce hrană în el, va schimba câteva cuvinte despre mort cu vecinii de masă, cuvinte pe care le-a învăţat pe dinafară, trebuind doar să schimbe numele mortului.

După ce şi-a umplut bine burdihanul, e posibil ca parastaşul să se facă pulă de beat. Acolo, la parastas. Groaznic de beat. Atât de beat încât, clătinându-se, să-l întrebe pe cel care stă lângă el la masă: “Nuuu, te, te… supra… tuuuu… tuuuu… cât pppui… cât… pui în ppp…. plic?”

De ceva timp, am început să mă duc la sală, la un anumit curs, în aceleaşi zile, la aceeaşi oră. Şi alte doamne şi domnişoare ale oraşului au hotărât că programul meu, devenit al nostru, este unul ok şi, în consecinţă, le coafează. Astfel, în câteva săptămâni, am devenit un grup compact care sare, se arcuieşte şi icneşte prin sală. Ştim exact rutina, ne zâmbim complice când mai greşeşte antrenorul, ne mai împrumutăm o agrafă, ce mai, zici că suntem o adevărată clasă de liceu la ora de sport.

Evident că am ajuns să ne cunoaştem prenumele, ne salutăm, mai vorbim prin vestiar, mai bârfim, mai întreprindem şi alte activităţi specific feminine.

De trei zile însă, în rândul nostru, a apărut o blondă spălăcită care sfidează orice normă de bun simţ şi, evident, noi celelate îi dorim mult rău. Motivele, fie ele puerile sau nu, există. Când 20 de femei trebuie să facă nişte acţiuni la comun, e nevoie ca tabieturile colectivităţii să fie respectate.

Astfel, matracuca asta intră în vestiar cu poşeţica ei Rike (un fel de Nike), nu dă “bună ziua”, se plantează fix în faţa primei cabine pe care o vede, fără să-i pese că există deja o coadă. Niciodată nu e capabilă să menţină ritmul exerciţiilor şi i se adresează antrenorului: “să repetăm, Vlăduţ!”. Oricum, cea mai crasă dovadă de nesimţire e faptul că ocupă locul din sală al colegelor mele. Repet, avem nişte tabieturi, ştim fiecare unde stăm, iar distanţele dintre noi sunt astfel calculate, încât să nu ne lovim când executăm lovituri sau alte minuni. Nu tati, ea se bagă în faţă, fără să clipească, uitându-se la noi ca o vită ce urmează să fie vândută la târg. Asta ca să nu mai zic că nu are nicio problemă în a se împinge pentru a fi prima care îşi ia saltea sau gantere, chiar şi împingând colegele trecute de prima tinereţe.

Genul ăsta de femei suferă o transformare. Urâţenia interioară se răsfrânge la exterior şi devin urâţenii 2 în unu’. De două ori hâde. Sunt femeile care te fac să îţi doreşti un laser în priviri, pentru a le curma suferinţa.