TVdece

Azi a mai murit un soldat român în Afganistan. Odihnească-se-n pace. Pentru ce a murit? Ca să-l decoreze statul român post-mortem, evident. De aia s-a şi dus în Afganistan, să moară pentru jegul ăsta de ţară şi pentru o amărâtă de medalie.

Episodul ăsta trist (al câtelea! de ce? pentru ce?) m-a intromisionat serios în dimensiunea sinaptică a eului meu, un fel de “m-a pus pe gânduri” mai elevat: pentru ce căcat ne zbatem zi de zi? Suntem fătaţi într-o lume obscură, un fel de “venim pe lume într-o lume rea” de bodegă boemă, şi toată viaţa ne zbatem să ieşim la lumină. În nimicnicia (de când îmi doream să folosesc cuvântul ăsta!) noastră, luptăm cu destinul implacabil, amăgindu-ne că putem schimba ceva. Pentru ce? Pentru momentele de fericire vremelnică? Pentru “micile bucurii ale vieţii”? Iluzii!

De ce se zbate Miro să fie o cântăreaţă tot mai bună, când e tratată în halul ăsta? De ce se zbate Maka să închege o comunitate online la Alba? De ce se zbat Dan şi Marian să scrie zilnic pe blog? De ce ne zbatem noi să scriem zilnic pe blog? Pentru iluzia unei pseudo notorietăţi virtuale? De ce vrea Bendea să ne facă să râdem? De ce se încăpăţânează Crivăţ să ne facă să salivăm? De ce şi-a făcut un bar cu Sîrb? De ce e Dragoş cel mai fain inginer pe care-l cunosc? De ce e Groparu gropar? În fiecare dintre noi există un mic visător care ne îndeamnă la păcatul speranţei deşarte de mai bine.

Preludiul ăsta elaborat are un singur scop: să vă introducă în atmosfera stării mele sufleteşti. Două episoade din ultima vreme m-au marcat profund.

Primul e legat de un cadou pe care l-am primit recent. Liviu mi-a adus o brăţară din Kenya. O brăţară din piele, specifică locului, pe care mi-am şi ataşat-o la grumazul mâinii, pentru că mi-a plăcut. De cealaltă parte, Florica spune că arăt ca un gay cu ea şi mă ameninţă că nu mă mai primeşte în pat.

Pentru ce mă zbat zi de zi să fiu un bărbat mai bun în casă, când sunt luat în derâdere de femeia cu care împart patul?

Al doilea episod s-a întâmplat în seara asta. Eram la casă la un supermarket, alături de inginerul sus menţionat, fiecare cu produsele sale. Ne vine rândul la casă, domnişoara dă să ne bată produsele şi ne întreabă:

“Vă bat împreună? Sunteţi împreună?”

“Cum să fim împreună?”, îi răspund eu printr-o întrebare.

“Aaa… nuuu… mă refeream ca prieteni…”, îmi spune ea vădit ruşinată.

De ce să încerc să fiu un om mai bun, când trăiesc într-o societate intolerantă? Domnişoara de la casă nici nu ar fi putut concepe că aş fi gay. Şi ce dacă aveam o brăţară care o putea induce în eroare? Trebuia să mă răstignească verbal pentru asta? Şi ce dacă eram gay? Am omorât pe cineva? Urâtă lumea în care trăim.

Eu ştiu pentru ce mă zbat: pentru momentul în care îl voi privi părinteşte pe plodul meu şi, cu o voce caldă, îi voi spune: “dragul meu, blogul ăsta e singura ta moştenire, descurcă-te!”