Posturi marcate ‘natura umana’

Ne drogăm legal în fiecare zi

Înainte de a ieşi dimineaţa din casă, nu uita să tragi pe nas o “liniuţă” de orgoliu. Te vei simţi mai tu. Iar ceilalţi te vor simţi mai distant. Atenţie, însă! Orgoliul e un drog periculos, ce creează dependenţă foarte rapid! Cu toţii prizăm orgoliu, important e să ştii când să te opreşti.

E nasol să fii dependent de aroganţă. Odată ce te-ai lăsat prins în mrejele acestui drog, scapi doar dacă ajungi într-o clinică specializată. Nasol, n-am auzit de clinici care să vindece aroganţa. Am auzit doar de oameni care nu şi-au revenit niciodată.

Un om a fost adus în stare gravă la spital, după ce a luat o supradoză de nesimţire. După ce s-a trezit din comă, i-a făcut nesimţiţi pe medici că nu s-au mişcat mai repede să-l vindece şi a pierdut timpul în spital. Nesimţirea e ca heroina.

Aş vrea să mă duc la o întâlnire a “Asociaţiei Dependenţilor de Prostie Anonimi”. Să stau cuminte în public şi să ascult poveştile. Vă daţi seama că nu poate exista ceva mai tare? “Bună, mă numesc Gigel şi n-am mai luat prostie de câteva săptămâni. Încep să mă simt mai bine…” Mă şi umflă râsul.

Oare cum o fi să te injectezi cu invidie? Mă gândesc că bine, dacă o fac atât de mulţi. Pe de altă parte, îmi imaginez cât de nasol trebuie să fie să ajungi să vinzi de prin casă, că ai intrat în sevraj şi trebuie să iei neapărat o doză de invidie. N-aş vrea să trec prin aşa ceva.

Şi când te gândeşti câţi oameni sunt dependenţi de nepăsare…

Sursă de inspiraţie

Dacă ceapa şi usturoiul ar mânca oameni

Ambele îmi plac la nebunie, iar usturoiul îmi place dincolo de nebunie. Dar cum normele sociale trebuie să îşi bage coada peste tot, se zice că nu e bine să bagi o slană cu munţi de ceapă sau câţiva dulăi de usturoi, dacă ştii că trebuie să ieşi în oraş, ai o întâlnire de orice fel. Marea mea bucurie e că şi Florica e fană, iar în rest mă doare-n cur. Bine, nu-s chiar ghiolban, dacă mănânc şi am de mers undeva, bag nişte pătrunjel crud, că cică reduce din efecte, mestec gumă, iar când ajung, anunţ, să fie oamenii pregătiţi: “Mă scuzaţi, am mâncat ceapă/usturoi”. Ideea e că nu-mi refuz aceste mici plăceri nevinovate, doar pentru că aşa vrea societatea.

E intolerabil din punct de vedere social să mâncăm ceapă sau usturoi când ieşim în lume, pentru că ne pute gura. Dar dacă ceapa şi usturoiul ar mânca oameni, a ce le-ar mirosi gura? E o întrebare pertinentă, dacă tot ne dăm gardienii normelor sociale. Probabil le-ar mirosi tot a ceapă, de la transpiraţie, recte nespălare, a parfum ieftin dat peste transpiraţie, a prostie, a naftalină, a balsam de rufe la 2,5 lei, a spray făcut pe vapor, a ură, a sex, a peşte, a vechi, a nou, a bere ieftină, a diverse poşirci pe bază de alcool, a picioare, a zgârcenie, a chiloţi purtaţi o zi întreagă, a minciună, a fast food stricat, a cuvinte prost alese, a înjurături, a iubire, a menstruaţie, a medicamente, a idei proaste, a gelozie, a invidie, a gură nespălată, a natura umană.

Dacă aş fi ceapă sau usturoi, aş muri de foame.

Trebuie să vorbim ceva important!

Unul dintre lucrurile pe care le urăsc cel mai mult în lumea asta e să aştept, indiferent de situaţie. Nu suport să aştept partenerii de business care întârzie la întâlnire, să stau după clienţii care nu ştiu ce vor când ajung la casă şi, în general, să pierd timp cu oamenii care nu se mişcă la fel de alert ca mine.

Ca să vă închipuiţi exact ce simt când trebuie să aştept ceva, e ca şi cum… ca şi cum… ca şi cum… ca şi cum… FIX AŞA! Simt, efectiv, cum viaţa se scurge din mine, când primesc telefoane de genul: “Trebuie să vorbim ceva foarte important! Te sun eu mâine!” Şi închide.

Penultima dată când am primit un telefon de genul ăsta, am stat jumătate de noapte şi m-am uitat la OTV, fiind prea stresată să dorm. Ultima dată când cineva m-a anunţat printr-un sms, la 4 dimineaţa!, că trebuie să vorbim la prima oră, în capul meu, paranoia şi lipsa răbdării au creat un cocktail foarte interesant. La ora 07:00 eram la uşa persoanei în cauză.

Mie mi se pare logic să discutăm, dacă tot m-ai căutat. Atunci, pe loc, fără preludiu, că de aia există o problemă şi trebuie rezolvată. Nu mi se pare corect să mă anunţi că mâine, pe vremea asta, o să îmi dai o veste bombă.

Partea bună pentru voi e că, dacă vreţi să faceţi mişto de mine, acum ştiţi cum trebuie să procedaţi.

Partea proastă e că nu sunt telefon de urgenţă pentru probleme puse pe hold. Asiguraţi-vă că nu am cum să ajung la voi!

Previziune: cum va fi întâlnirea de 10 ani de la anu’

Dacă se va ţine sau nu, rămâne de văzut, cert e că, în 2012, dacă nu ne ducem dracului, se împlinesc 10 ani de când am terminat liceul, eveniment de la care intenţionez să fac liveblogging, că nu te loveşti în fiecare zi de aşa ceva.

Acuma, nu ştiu ce să zic despre genul ăsta de întâlniri: trebuie făcute pentru că toată lumea le face sau trebuie făcute pentru că nu mai putem de nerăbdare să ne revedem. Înclin să cred că e prima variantă, pentru că, dacă ne iubeam chiar atât de mult, păstram legătura. Bine, cu unii am păstrat-o, dar nu despre ei vorbim, ci despre cei care vom descoperi că ne sunt nişte străini, după zece ani de pauză.

Şi o să ne adunăm, o să prestăm un small talk de zile mari, o să ne hrănim din amintiri, o să ne etalăm realizările personale şi profesionale, o să tragem un chef, mai mult sau mai puţin reuşit, şi o să ne luăm la revedere, urmând să ne vedem la întâlnirea de 20 de ani. Abia aştept!

În ceea ce priveşte realizările, prevăd următoarele:

“Lucrez la compania x, sunt căsătorită şi am doi copii”

“Am firma mea, sunt căsătorit şi am trei copii”

“Sunt şomer, sunt căsătorit şi am un copil”

“Lucrez în Italia, sunt căsătorită şi am doi copii”

“După terminarea facultăţii, am rămas în mediul universitar, sunt căsătorită şi am un copil”

“Sunt căsătorit şi am trei copii. Stau acasă şi am grijă de ei, iar soţia mea lucrează”

Unii se simt rataţi dacă, până la 30 de ani, nu bifează o căsătorie şi măcar un copil. Anul ăsta împlinesc 28 şi mă simt bine.

PS: Articol inspirat şi de Lorand.

Când corpul îşi bate joc de tine

Aseară am fost la HBO Party, în cadrul TIFF. De ce cea mai tare petrecere de la TIFF? De asta!

Iniţial, nu am avut prea mare tragere de inimă să merg, fiind conştientă că urmează o zi de muncă şi că nu voi fi prea fericită. Dar, ceva magic s-a întâmplat! Corpul meu a simţit că ne-am aranjat, fardat, pus la punct şi s-a comportat ca atare. Creierul a insistat să stăm totuşi acasă, că mâine lucrăm. Corpul l-a făcut fraier şi a decis că plecăm!

Am ajuns la petrecere. Creierul a insist să bem doar apă, că doar mâine lucrăm. Corpul avea deja un cocktail şi ciocnea cu restul mesenilor.

alina bea 300x168 Când corpul îşi bate joc de tineSursă foto: Piticu

Undeva în mine s-a transmis sentimentul clar de “E sâmbătăăăăă!!!” şi m-am comportat ca atare: am dansat aproape tot timpul, fără grija zilei de mâine. Creierul încerca degeaba să explice corpului că nu e bine ce facem, corpul nimic, dă-i şi dansează. Azi, nemernicul de corp, care m-a adus azinoapte la epuizare, m-a transportat cu mare greu la job. Creierul meu râde superior, corpului nici că-i pasă. Mi-a cerut expres să-i cumpăr un energizant şi m-a spamat cu acest link. Creierul face eforturi mari acum să mă ajute. E ca o mamă care ştie că progenitura a greşit.

Să te ia naiba de corp petrecăreţ, că mi-e somnnnn!!!

Oamenii prea buni ca să fie adevăraţi

În popor li se spune “pita lui Dumnezeu” sau, varianta mai modernă, “buni de pus pe rană”, adică oamenii care sunt chemaţi de spitale când rămân fără pansament. Iar asta se întâmplă destul de des în ultima vreme, deci au de lucru, nu glumă.

Sunt genul de om care încearcă să vadă frumosul în tot ce mă înconjoară, atitudine total greşită în lumea în care trăim. Greşită pentru că mă ard destul de des, iar asta din cauza oamenilor. Credeţi-mă, am ajuns să mă minunez când întâlnesc un om de treabă, genul de om care nu vrea să “te facă”. Omul care nu vrea nimic de la tine decât să fii om cu el, favor pe care ţi-l va întoarce, ba chiar va plusa. Omul pur şi simplu om. E zi de sărbătoare când întâlnesc un astfel de om, fără să ţin vreun post.

Din categoria oamenilor oameni fac parte şi cei prea buni ca să fie adevăraţi. Ăştia sunt crema. Sunt Rolls Royce-ul oamenilor de treabă. Sunt ăia care te ajută necondiţionat şi la nesfârşit, de te şi prinde ruşinea. Ăia care nici nu trebuie să zici şi sunt acolo. Ăia care te copleşesc cu bunătatea lor. Şi tu stai ca mutu’, asişti la spectacolul bunătăţii, dai înapoi cât poţi, niciodată suficient, şi te întrebi: “Băi, ăsta chiar n-are niciun defect? E chiar pe bune? Oare nu e criminal în serie şi are nişte cadavre în portbagajul maşinii? Adică, uat dă fac, cât de bun să fii?” Cu siguranţă, au şi ei defecte, toţi le avem, doar că defectele lor sunt eclipsate de omenie.

Sunt norocos, am întâlnit un astfel de om în ultima vreme, iar acest om e Gabi, cel care m-a inspirat pentru acest articol. De exemplu, Gabi ne-a făcut o surpriză şi a venit de la Baia Mare la Cluj, după o zi de muncă şi fără să ne zică nimic, ca să fie alături de noi la On/Off. Aşa a simţit. Eh, un fleac pentru el, doar e de treabă. De când îl ştiu, tot aştept s-o dea de gard, că doar n-o fi perfecţiunea întruchipată, dar încă nimic. Şi când o s-o dea, o să răsuflu uşurat: am trecut şi peste asta, să continuăm să fim oameni.

Cât despre defecte, e bine să le descoperi în oameni şi să te obişnuieşti cu ele. Ştii la ce să te aştepţi.

Tu ce vrei să bifezi în viaţa asta?

Unii vor să vadă Parisul, alţii vor să facă bungee jumping, iar alţii vor să reziste cât mai mult sub apă. Fiecare dintre noi are un plan bine definit cu lucrurile pe care vrea să le bifeze în existenţa efemeră pe acest pământ. Planurile mici ale unora sunt planurile mari ale altora şi viceversa, totul concretizându-se într-un amalgam de idealuri care ne defineşte ca fiinţe umane.

Am avut şi eu un vis. Mic, mare, e visul meu. Sigur, mi-am dat seama că am visul ăsta recent, pe la 5 dimineaţa într-o sâmbătă, uşor ebrietat. Mi-am dorit să fac abdomene într-un costum de motociclist. Şi am făcut-o.

Costumul are undeva la 7-8 kilograme. Îi mulţumesc lui VisUrât că m-a ajutat să-mi îndeplinesc visul.

Când vezi un străin în pielea goală

Aţi tras împreună de fiare ca doi bivoli. Aţi făcut ce face orice mascul ajuns în sala de forţă: v-aţi privit în oglindă, aţi ridicat greutăţi şi aţi scos interjecţii pe cavitatea bucală. N-aţi venit împreună, pe cale de consecinţă, n-aţi schimbat nicio vorbă. În sală.

Aţi asudat una lângă alta ca două aparate de aer condiţionat defecte. Aţi făcut ce face orice femelă în sala de forţă: v-aţi privit în oglindă şi aţi constatat că nu aţi slăbit suficient, chiar dacă se poate face ciorbă pe oasele voastre. Surprinzător, n-aţi venit împreună, pe cale de consecinţă, aţi schimbat nişte vorbe în sală. Nu suficiente pentru nişte femei.

Indiferent de sex, totul se schimbă în momentul în care se ajunge la vestiar. Oamenii devin mai deschişi, mai extrovertiţi, mai maleabili. La vestiar, un om e în stare să-ţi spună povestea vieţii, chiar dacă nu te-ai oferit s-o asculţi. La fel, tu i-ai spune ce rău găteşte soacră-ta, chiar dacă lui i se rupe de tine. La vestiar, barierele sociale dispar. Nu contează că suntem directori de bancă sau sclavi… de bancă. Socializăm. Nu contează că am luat din alocaţia copilului ca să venim la sală sau e un fleac. Discutăm discuţii. În vestiarul unei săli de sport, atingem nivelul maxim al intimităţii cu nişte străini.

Nu pot decât să mă întreb: oare e datorită faptului că ne vedem în pielea goală? Dacă nu, de ce?

Cum ar arăta Facebook în offline

Nişte băieţi, cu aspect de mormoni, au dus Facebook-ul în stradă. Ce a ieşit? Un spectacol al naturii umane: ni se pare atât de firesc să avem un anumit comportament pe reţelele sociale, dar când suntem puşi în faţa aceloraşi principii în offline, ni se par deplasate.

http://www.youtube.com/watch?v=VeP7AFwqHcQ

Dacă vine sfârşitul lumii…

… o să fie nasol, cel mai probabil o să murim. Sau nu, depinde de ce înseamnă acest sfârşit. N-o să mă lansez în polemici pe această temă, ci o să încerc să analizez cum ne raportăm, ca fiinţe bipede raţionale, la acest eveniment. Puşi în faţa perspectivei sfârşitului, demonstrăm că nu suntem chiar atât de raţionali, ci mai degrabă instinctuali. Nu ne gândim să îndreptăm anumite greşeli, nu ne dorim să fim mai buni, nu ne punem problema să ne cerem scuze celora faţă de care am greşit, nu visăm să vizităm locuri pe care le-am văzut doar la televizor, nu ne pregătim să întâmpinăm cât mai puri sfârşitul, dacă acesta va veni la un moment dat.

Nu, când vine vorba de sfârşitul lumii, ca bipezi instinctuali ce suntem, prima chestie care ne vine în minte e SĂ FACEM SEX PENTRU ULTIMA DATĂ!

Hmm… oare la asta se reduc milioanele de ani de evoluţie? icon smile Dacă vine sfârşitul lumii... )