În hotelul în care am stat în Creta, nu erau români mulţi. Erau, în schimb, polonezi şi britanici la greu. Dacă polonezii erau mai liniştiţi, britanicii nu s-au dezminţit: erau beţi non stop. Şi ei, şi ele. Nu pot să vă spun ce deosebit e să vezi femei moarte de bete, murdare, cu hainele rupte şi care vomită pe încălţările partenerilor. Nu pot să vă spun ce fain e să vezi cum grecii mai prind câte un britanic pus pe scandal şi îl articulează. De fapt, asta pot să vă spun, pentru că unii chiar meritau câte o bătăiţă la fundic, pentru că se comportau ca şi copiii Satanei.
Într-o seară, să tot fi fost noapte, mai precis într-una în care tot ce ne doream era să dormim liniştiţi, după o zi obositoare de stat la piscină şi băut cocktailuri, ajung şi englezii mei la hotel. De obicei, reuşeau să ajungă în camera lor cam în 20 de minute. Asta în timp ce cântau fals şi tare, iar femeile urlau ca la mineriadă, se loveau de florile din hol, încercau cartelele la cinci camere, mai băteau la alte trei. În noaptea aceea, ori s-au abătut de la ritual, ori eram eu cu mojo-ul mai şifonat. Cert e că făceau o gălăgie de nedescris pe hol şi nu părea că se vor opri. M-am uitat la Zicu, dormea tun. Am tot îndurat până când n-am mai putut. Îmbrăcată în pijămăluţa mea roz cu iepuraş, am decis că trebuie să intervin.
M-am înarmat cu un spray de ţânţari şi am deschis larg uşa. Avusesem dreptate, nu era o seară tipică. Trei greci îl ţineau lipit de perete pe un englez care râdea tâmp, în timp ce prietenii lui încercau să se ţină pe picioare. În mod evident, englezii urmau să primească o nouă lecţie despre “cum ne purtăm civilizat în Creta”.
M-am uitat la ei cu o privire laser, care ar fi făcut şi un pui de rechin să plângă, şi am început să gesticulez şi să urlu:
- Ce aveţi, mă? Ce urlaţi aşa? Nu vă e ruşine, bărbaţi în toată firea, faceţi scandal! Sunt oameni cu copii mici în hotelul ăsta! Mergeţi la voi în cameră şi urlaţi, nu aici, pe hol, în capul meu!!! În fiecare seară faceţi gălăgie, ca ultimii oameni! Ce mama dracului aveţi???
(pauză de uimire, timp în care oamenii încercau să se dumirească ce e chestia aia mică şi roz care urlă la ei)
- Ce aveţi, mă, de nu-mi răspundeţi? Faceţi pe deştepţii? Nu mă faceţi, că acum chem paza hotelului. Să vă fie ruşine! Ia, hai, valea, bateţi-vă afară şi lăsaţi lumea să doarmă!
Adormită fiind, am realizat abia la final că înţelegeam doar eu: urlam în cel mai dulce grai moroşenesc. În plus, gesticulam atât de frumos, larg şi elegant, încât sunt sigură că aş fi putut direcţiona un avion să aterizeze.
Vă spun eu sigur că englezii şi grecii ăia n-au mai văzut de când i-au făcut mămicile lor o moroşancă supărată. Îmbrăcată într-o pijama roz. Cu iepuraş. Combinaţia de sunete necunoscute cu gesticulări disperate i-a oprit atât de brusc, încât toţi se uitau panicaţi la mine, fără să scoată un cuvânt. Am intrat în cameră, trântind uşa, nu înainte de a le explica prin gesturi că nu-şi doresc să mai ies încă o dată din cameră.
Trei minute mai târziu, nu se auzea nici musca pe hol. A doua zi, la micul dejun, englezii mă salutau respectuos, în timp ce colegii mei de concediu nu înţelegeau când mi-am făcut prieteni noi.
