Posturi marcate ‘moda’

Cum să-ţi deschizi un local, cu investiţie minimă, în 2011

Găseşti o casă ponosită. Atât de ponosită, încât să-ţi fie ruşine de ea. Dacă n-ai bani s-o cumperi, o închiriezi. Cât poate fi chiria la o casă ruşinos de ponosită? Apoi, începi să “umbli” discret la ea, dar atât de discret, încât să nu se simtă: faci curat, dar finuţ, să păstrezi aspectul “autentic”, mai schimbi un geam, nu pe toate, mai repari un prag, nu pe toate, mai schimbi o uşă, nu pe toate, ba chiar mai scoţi din uşi, zugrăveşti pereţii pe jumătate, nu schimbi parchetul, intervii puţin la toaletă, dar nu mult, cât să nu provoace scârbă.

Apoi, începi s-o umpli: aduci scaune şi mese de la birtul care s-a închis în satul lu’ bunică-ta şi o convingi pe bunică să-ţi dea tot ce nu mai are nevoie prin casă: un radio stricat, un călcător mai bătrân decât ea, televizorul ăla alb-negru, care acum e depozit de mălai, nişte tablouri cu diferite aspecte din viaţa tumultoasă pe care au avut-o bunicii tăi etc. Le aduci pe toate şi le trânteşti neglijent-aranjat în casa ponosită, care acum e mai puţin ponosită, de când ai început s-o “modernizezi”, dar tot ponosită rămâne.

Transformi un dulap vechi într-un bar, luminezi obscur stabilimentul, cu veioze şi candelabre prăfuite, care funcţionează doar când vor ele, îl umpli de fum, ca să dai un aer boem, bagi în surdină o muzică sofisticată, de preferabil jazz, îţi faci un stoc minim de băuturi, angajezi 2-3 oameni (la cât ai “investit” până acum, îţi permiţi) şi poţi deschide liniştit: eşti fericitul patron al unui local VINTAGE!

Zicu, the fashion diva

În momentul în care Zicu mă anunţă că are nevoie de pantaloni noi, simt cum sângele mi se duce în picioare şi aerul devine irespirabil. Nu pentru că ar fi el fiţos, nu pentru că are nevoie de pantaloni din ultima colecţie a unui brand, ci pentru că ştiu că o să urmeze o zi extrem de lungă. Găsirea unei perechi de pantaloni normali, fără ştrasuri, zorzoane, buzunare avangardiste sau culori ameţitoare, e o sarcină de o zi întreagă.

Aseară, sleită de puteri şi dornică nevoie mare să ajung în patul conjugal, stăteam pe o bancă din centrul comercial, privindu-l cu disperare pe al meu consort. O tăcere apăsătoare şi o singură întrebare era în capul amândurora: “O să găsim oare pantaloni normali?”

- Mai intrăm în magazinul ăsta şi gata!

- Bine, dragă, stai liniştit. Căutăm până îţi găseşti, că de aia am venit, nu îţi face griji.

- Ăştia îţi plac?

- Nu!

- Ăştia îţi plac?

- Nu!

- Ăştia îţi plac?

- Nu!

- Ăştia îţi plac?

- Nu!

Continui să caut prin magazin, răscolind maldărele de pantaloni, care mai de care mai ciudaţi sau mai coloraţi, că are dreptate omul: un pantalon normal nu mai găseşti în ziua de azi!

- Ăştia îţi plac?

- Nu!

- Ăştia îţi plac?

- Nu!

- Ăştia îţi plac?

- Nu!

- Ăştia îţi plac?

- Nu!

- Ăştia îţi plac?

- Nu!

Şi atunci, exact în momentul ăla, fashionul i-a luat minţile lui Zicu. Pentru o secundă, Gianni Versace reîncarnat s-a întors către mine şi mi-a explicat superior:

- Draga mea, eu vreau nişte pantaloni pe care să îi port eu, nu să mă poarte ei pe mine!

Ce ar trebui să facă orice femeie când se mută

Aseară, Zăineasca a pus la bătaie următoarele ingrediente:

- un sac de haine pe care nu le mai poartă

- două sticle de vin roze

Patru fete, două sticle de vin şi un sac de haine. Mai are rost să vă spun ce a ieşit?

Defilam în lenjerie intimă, încercam rochiţe, aruncam bluziţe, ne complimentam reciproc, mai beam nişte vin, mai probam nişte rochiţe. Am reuşit să “devorăm” un sac de haine în două ore. A fost un “garage sale” reuşit, ca să zic aşa, chestie care m-a pus pe gânduri.

Când se mută, orice femeie ar trebui să facă acelaşi lucru. Dacă scapi de un sac de haine, eşti datoare faţă de tine şi faţă de întreaga lume ca, în noua locuinţă, să îi suplineşti lipsa cu doi. Saci, evident. Şi uite aşa, intrăm într-un infinte loop de garage sale-uri, pentru că tot timpul ajungem să avem mai multe haine decât ne trebuie. Mă gândesc serios să înfiinţez o societate secretă de garage sale-uri. Să primeşti un mesaj pe telefon cu data, ora, locaţia şi să se intre doar pe bază de card de membru.

Regulile cele mai importante ale clubului ar fi următoarele:

1. Niciodată nu o vom suspecta cu voce tare pe o membră de purtarea fostei bluze a altei membre. Toate hainele sunt noi, doar e prima dată când le purtăm.

2. În momentul în care o membră va încerca să insinueze că ştie a cui a fost perechea de pantaloni de pe altă membră, va fi pleznită brutal şi umilită public prin afirmaţii tabloide: “Membro, ce-ţi mai place să te îmbraci din piaţă!”

3. Nicio membră nu e grasă, slabă, urâtă sau proastă. Unele plătesc bani grei la psihologi sau cursuri motivaţionale să scape de complexe. Noi ne vom adresa una alteia cu “divina mea colegă”.

4. Fiecare colegă divină trebuie să vină la întruniri cu o sticlă de alcool. Prea multe femei, prea multe spaţii mici cu haine, se poate ajunge la violenţă şi trebuie să ne păstrăm calmul.

5. Pentru a intra în societatea secretă, trebuie să-ţi cumperi cardul cu prăjituri şi alcool, de preferabil vin roze. Dacă tot va trebui să te suportăm, măcar să o facem cu prăjituri lângă.

Poşeta bogată, poşeta săracă

Experienţa mea în domeniul poşetelor este vastă, din simplul motiv că noi, ca specie, avem o atracţie nemărginită pentru aceste accesorii. Chiar dacă nu le purtăm, le cumpărăm! De-a lungul timpului însă, am observat o clasificare nedreaptă, impusă de societate, în ceea ce priveşte poşetele. Pe lângă clasica sortare: poşete de  serviciu, poşete de seară, poşete de ştrand, societatea crudă a mai făcut două categorii: poşetele de maşină şi poşetele de autobuz.

Să privim împreună această poşetă. O poşetă simplă, neagră, potrivită pentru job. În mod normal, te gândeşti că e o investiţie destul de bună, mai ales că negru poate fi combinat aproape la orice articol vestimentar. Bun, acum explicaţi-mi cum încape în poşeta asta echipamentul de sală şi, eventual, prânzul pregătit de acasă?

Eu una prefer să car toate chestiile în poşetă, fără alte pungi şi punguliţe extra. Iar aici intervine selecţia socială. Dacă ai maşină, poţi să umbli şi cu o geantă plic la tine. Dacă însă te deplasezi cu autobuzul, troleul, tramvaiul, metroul sau, mai grav, pe jos, nu e chiar plăcut ca, pe lângă posetă, să mai cari o grămadă de pungi după tine.

Şi uite aşa nu am eu noroc şi ratez zeci de poşete drăguţe, doar pentru că sunt poşete de maşină. Şi m-am săturat de poşetele de autobuz!

 

Decăderea hainelor

Cândva, erau cele mai bune haine ale tale. Le luai pe tine cât de des puteai, cu orice ocazie. Te mândreai cu ele. Încet, încet, patina timpului (iubesc clişeul ăsta!) şi-a lăsat amprenta asupra lor şi au decăzut, devenind haine de casă sau de drum.

Azi dimineaţă, când m-am îmbrăcat pentru drumul spre Timişoara, am realizat că, din instinct, am ales hainele potrivite (de drum), haine care, la un moment dat, au fost cineva la viaţa lor. Acum sunt doar nişte rebuturi, ca nişte actori de mâna a treia, pe care nu-i mai vrea nimeni în filme. Astfel, am pe mine ciorapi de drum, chiloţi de drum, tricou de drum. Blugii nu-s chiar de drum, da’ nici nu-s cei mai noi pe care-i am. E un destin tragic, un ciclu neiertător, o finalitate inevitabilă.

Să păstrăm un moment de reculegere textilă pentru hainele care ne-au ieşit din suflet şi ne-au intrat în cur. Pentru că ajungem să ne doară-n cur de ele.

De la Baia Mare la Hollywood

Cine nu a primit pachet cu mâncare de acasă în plase de rafie, să ridice comentariul sus! Aşa mă gândeam şi eu. Toţi am primit. Pe cât de bine am râs de aceste oribile “accesorii” (roşu cu alb sau albastru cu alb, singurele culori de plase de rafie din Univers), mereu impregnate cu miros de şniţele, chiftele şi prăjituri, pe atât de rău îmi pare că le-am aruncat cu scârbă.

Habar nu am cât valoarează acum. Habar nu am când au devenit populare. Trebuia să o ascult pe mama şi să le păstrez. Le vindeam pe ebay! icon neutral De la Baia Mare la Hollywood

Sincer, nu credeam că o să apuc ziua în care o vedetă va purta drept poşetă o plasă de rafie! Da’ uite că sunt bine sănătoasă, deci am apucat-o. Ieri seară, când am revăzut poza, mi-am adus aminte că, acum doi ani, am trimis unei prietene din Statele Unite nişte treburi într-o plasă de rafie, chestie care m-a pus pe gânduri: cum ar fi dacă, o, Doamne, cum ar fi ca plasa mea să fi ajuns la Julia Roberts??? Dacă plasa de rafie alb cu albastru, cumpărată din piaţa din Baia Mare, e acum la Hollywood şi face furori? Viaţa e complexă, are multe aspecte, nu se ştie ce s-a întâmplat. Poate prietena mea a ajuns să lucreze în staff-ul vedetei. Julia i-a văzut plasa şi hop i-a confiscat-o, transformând-o într-un fashion icon. Se poate.

Dacă încă n-aţi văzut-o, deşi mă îndoiesc, uitaţi-vă la plasa mea de rafie şi la Julia cum o poartă demnă, ca o divă. Am şi sunat-o pe mama, să-mi trimită vreo 10. Dacă sâmbătă mergeţi în club, le vând ieftin.

Second-istul de ocazie

Fie intră într-un second hand sporadic, pentru a vedea care mai e moda sărăntocilor, chiar şi pentru a cumpăra ceva, că dracu’ ştie de unde e textila, fie intră cu orice ocazie, da’ nu e mândru de chestia asta.

Îl vezi încă dinainte de a intra. Se uită subtil în dreapta şi-n stânga, să nu cumva să observe vreo cunoştinţă unde intră. Aşa e când fuga după aparenţe e la fel de mare ca cea după legături sentimentale ce gravitează doar în jurul organelor genitale. Nici după ce a pătruns în templul hainelor ieftine şi urât mirositoare nu se simte în siguranţă. Un cunoscut poate fi deja înăuntru sau poate intra în orice moment. Aşa că, personajul nostru adoptă poziţia ghiocelului de-a lungul întregului periplu prin tărâmul hainelor deja purtate de europeni înstăriţi.

În stânga, o bluză pe care a văzut-o şi într-un magazin scump din mall… uşa magazinului se deschide… inima începe să-i bată atât de tare, încât simte că i se va desprinde din piept şi îi va cădea, ieşindu-i prin cur, într-un soi de penetrare interioară-exterioară spontană… “dacă e un coleg de serviciu?”… uşurare, e o simplă faţă de pe stradă… în dreapta, nişte pantaloni care, după ochi, au fost croiţi pentru trupul său… o voce cunoscută… seamănă cu cea a  vecinei… “nu poate să mă vadă aici!”… nu e ea… dublă uşurare… în faţă, cea mai frumoasă geacă din lumea a doua… triplă bucurie… le ia pe toate… la casă, se trezeşte cu o mână pe spate şi aude un “Salut!” inconfundabil…

Şi uite aşa creşte rata mortalităţii.

Femeia-mamă

Pentru că, nu-i aşa, titlul “Bărbatul-tată” e luat de Zicu, se pare că eu nu sunt nici creativă, nici originală. Sunt doar o continuare! Ceea ce nu mi se pare corect sau galant. Bine că-i el deştept! icon smile Femeia mamă

Momentul în care o femeie devine mamă se pierde undeva în negura timpului, într-o maternitate din România. Dacă scribul ar fi fost o femeie, în mod cert se cunoşteau mai multe detalii, deoarece scriba ar fi ţinut minte exact câte ore s-a chinuit. (oare au existat şi scribe?!)

Femeia-mamă va deveni brusc interesată de asta, asta şi chestii eco-bio-naturale. Tot ce a însemnat până atunci viaţă socială (restaurante, cinema, mall) va fi înlocuit cu viaţa mamală (întreţinere, pamperşi şi ulei extra virgin). Pe principiul “moda trece şi vine, nu are rost să investim în haine”, femeia-mamă va purta minim cinci Crăciunuri o vestimentaţie de genul ăsta. Şi va încălţa doar papuci din ăştia.

Pasiunile femeii-mame sunt florile de balcon, trimiterea pachetelor cu mâncare la copii, murăturile pe iarnă şi Sudoku. În pauzele de Sudoku, va citi  revista “Întâmplări adevărate”, iar în pauzele de revistă se va uita la serialul “Sclava Maria din Săvădisla”.

Femeia-mama e capabilă de eforturi financiare maxime: se va bronza pe balcon, stând în cele mai incomode poziţii, şi va cere un singur cadou de ziua ei: un pachet de ţigări… “banii nu sunt pe toate gardurile!”.

Femeia-mamă nu se îmbată precum bărbatul-tată şi nici nu sforăie. Ea consumă, “la ocazii”, vişinată făcută în casă şi doarme iepureşte, de frică să nu se întoarcă peste ea cercopitecul de bărbat-tată.

Bărbatul-tată

Postul se putea numi foarte bine “Bărbatul-soţ”, da’ am ales varianta asta din motive pe de o parte subiective, pe de alta obiective. Oricum, mai mult subiective decât obiective, reciproca fiind valabilă.

Vom dezbate nişte transformări prin care trece bărbatul ce deţine un plod sau mai mulţi. Mă voi referi, în special, la modelul vechi de tată, cel cu care suntem obişnuiţi, excluzându-i, la modul extrem de intenţionat, pe taţii moderni, plini de beşini, traduse prin eşarfe la gâtlej, blugi sfârtecaţi, parfumuri fine şi alte beteşiguri. Nu sunt un retrograd, da’ mă fascinează tătismul clasic, dacă îmi permiteţi.

Începem cu freza de tată care, în cele mai multe dintre cazuri, este asemănătoare cu freza de contabil: părul lins, dat într-o parte, cu începutul de chelie la vedere. O freză de mare senzaţie şi angajament, la care mamele încă mai cad pe spate. Freza de tată este, uneori, garnisită cu mustaţă şi/sau barbă, de un rafinemant răvăşitor.

Apoi, avem deodorantele. Bărbatul-tată va folosi întotdeauna asta, asta şi, la ocazii speciale, asta. Sunt arome cunoscute în popor drept “miros de tată”.

Orice familist care se respectă va avea un trening de tată. Acesta e inimaginabil de clasic, o culoare, maxim două, şi va fi folosit la activităţi diverse: dusul gunoiului, bătutul covoare, mers după cumpărături, alergat. Va fi utilizat chiar şi când se merge în vizite pe la vecini sau rude. Dacă tot suntem în zona vestimentară, ar mai fi de menţionat cămăşile de tată, tot timpul în carouri, pantalonii de tată (blugi sau de stofă), traşi până la nivelul sfârcurilor, şi pantofii de tată (sport sau de gală), mai clasici decât treningul de tată. În unele cazuri, bărbatul-tată va dispune şi de pălării, cu diverse forme şi modele.

Ochelarii de soare de tată sunt similari celor purtaţi de orice hipstăraş, care se respectă, din zilele noastre. Ceva de genul.

Aş dori să mai punctez beţia de tată, apărută după câteva beri, sforăitul de tată, cu un bass ce nu poate fi egalat de niciun sistem audio ultraperformant, şi after shave-ul/aparatul de ras de tată, din aceeaşi categorie cu deodorantele de tată. Ceasul de tată e moştenit de la bunicul, tatăl său, în speţă.

Cam ăsta ar fi un umil portret-robot al bărbatulu-tată. Rămâneţi pe fir! Florica va scrie despre femeia-mamă.

Te-ai întrebat vreodată de ce…

… mamele insistă să achiziţioneze feciorilor din dotare obiecte de lenjerie, chiar dacă ei au deja păr la buletin?

Întrebarea asta ori e foarte lungă, ori e foarte bună. Cert e că are semnul întrebării la sfârşit şi mă roade.

Dacă aş vrea să dobândesc o super-putere, în momentul ăsta, mi-aş dori să îmi crească în mijlocul frunţii un al treilea ochi, care să fie capabil să vadă prin monitoare câţi dintre masculii care citesc aceste rânduri poartă lenjerie intimă cumpărată de mamele lor. Cum aş recunoaşte nişte chiloţi cumpăraţi de o mamă? Ucigător de facil. Cu lenjeria de la mama nu poţi să mergi niciodată la futut. Pătrăţelele, cerculeţele, nenumăratele forme şi culori dubioase te vor opri să îţi dai jos pantalonii. Vei rămâne cu încărcătura în pistol, iar ea va rămâne stupefiată (la cât de bunoacă se consideră, nu suportă gândul că cineva n-ar vrea să i-o tragă).

Ca în multe alte situaţii, părinţii nu vor să se obişnuiască cu gândul că progeniturile lor au crescut. E şi normal, pe undeva. Copii fiind, mama, în special, era centrul universului nostru. Orbitam în jurul ei ori de câte ori impotenţa noastră infantilă ne împingea spre câmpul ei gravitaţional: mama ne ducea la tuns, mama ne însoţea la zile de naştere, mama ne ridica de la grădiniţă, MAMA NE CUMPĂRA CHILOŢI, CIORAPI ŞI PIJAMALE.

După ce şi-au asumat, timp de foarte mulţi ani, rolul de centru de univers, mamelor le e foarte greu să renunţe la acest statut. Nu ne mai însoţesc la tuns? Nu-i bai, se răcoresc cumpărându-ne o pijama de bunic. Nu mai vin cu noi la zile de naştere? Nicio problema, ne cumpără nişte chiloţi “moartea pasiunii”. Le refuzăm sfaturile vestimentare? Una două ne trezim cu o pereche de şosete de spital.

Cu toate astea, cum să nu le iubeşti? Dragele de ele.

PS: Te pup, mami!!!