Urăsc băile în care nu există perie pentru basoreliefuri. Şi când zic basoreliefuri, mă refer, evident, la urmele de pe ceramică, după lansarea submarinului la apă, dacă înţelegeţi unde bat, şi sunt sigur că înţelegeţi. Nu rămâne tot timpul ceva, da’ şi când rămâne… Şi aici intervine peria de basoreliefuri, acest must-have al oricărei băi. Şi totuşi, unele nu-o au, situaţie în care trebuie să părăseşti baia în fugă, să nu se prindă nimeni cine e artistul care s-a semnat pe ceramică.
Am stabilit, deci, că această perie are o importanţă covârşitoare. Putem spune că e la fel de importantă ca parcările pentru tirişti, aceşti zei ai şoselelor. Şi dacă tot veni vorba, nu oricine poate fi tirist. E nevoie de o tărie de caracter ieşită din comun, de o heterosexualitate bine definită (îmi vine greu să cred că există tirişti gay, că doar toţi au postere cu femei goale în cabină… sau poate e o acoperire), de un limbaj academic stradal, pentru o comunicare cât mai eficientă cu “colegii” prin staţie, din ciclul: “liber, colegu’? liber pă dracu’, este un dric (n.r.: Logan MCV de poliţie) la ieşirea din Spermezeu, beli-mi-ar belengheru’”, şi de cunoştinţe de scris minime, suficiente ca să-ţi scrijeleşti numele pe plăcuţa de pe parbriz.
Sigur, cred că un tirist mai are nevoie şi de un carnet conducere profesionist, dar ne îndepărtăm de subiect.
Din bătrâni se ştie că Mecca tiriştilor e parcarea, locul în care aceştia servesc masa, se odihnesc, se spală la subraţ şi pe ceafă cu apă minerală (renumitul duş oltenesc) şi, cel mai important, dau o muie. Sau mai mult de atât, după posibilităţi.
Acuma, cu siguranţă există şi tiriste, puţine, da’ există, şi au postere cu bărbaţi goi în cabină. Ele unde se opresc să ia o muie sau mai mult de atât? Că nu ştiu să existe parcări în care să stea curvi. Sau târfi, cum preferaţi.