Nu e un secret care e numele meu real. Se poate afla uşor. Ei, o persoană care nu mă cunoaşte şi nu m-a văzut niciodată, mă poate căuta pe Google şi să dea peste asta:
Oricât branding personal mi-aş face, ăsta e tristul adevăr. Ar mai fi ceva de adăugat?
Când eram prin anul I de facultate, făceam naveta Baia Mare-Cluj şi retur cu o companie de transport care avea un şofer extrem de special. Să îi spunem domnul Vasile.
Domnul Vasile era atât de special pentru că reuşea să facă drumul în două ore, în timp ce orice alt şofer făcea acelaşi drum în trei ore, trei ore jumătate. Conştient că virtuţile sale şofereşti au mare legătură cu o forţă mult superioară nouă, muritorilor, domnul Vasile nu pornea în nicio cursă fără să ne pună pe toţi din autocar să spunem în cor “Tatăl Nostru”. De fiecare dată. Pe toţi! Daca nu ziceam toţi, nu pornea. La început, au existat rebeli care s-au opus momentului înălţător, însă posibilitatea de a ajunge rapid la destinaţie i-a transformat, ca pe noi toţi, de altfel, în slujitori rutieri ai Domnului. Până la urmă, rugăciunea asta de început nu era o chestie chiar atât de deplasată, având în vedere viteza şi stilul sportiv de şofat al domnului Vasile. Câteodată, o începeam fără să ne dea tonul, lucru care îl făcea teribil de fericit.
După rugăciune şi crucile de rigoare, urma alt moment înălţător: se puneau manele, cu dedicaţii de la domnul Vasile. Însă, nu oricine primea dedicaţie, deci momentul în care auzeai în boxe: “de la domnul Vasile pentru domnişoara brunetă cu tricou roz… of, viaţa mea!” te făcea să te simţi o fată specială şi norocoasă.
Locurile pe cursele domnului Vasile se dădeau ca pita caldă. Toată lumea era dispusă să suporte două ore de rugăciuni şi manele ca să ajungă mai repede la destinaţie. La un moment dat, trebuia chiar să-ţi planifici plecările în/dinspre Cluj în funcţie de programul de lucru al domnului Vasile. Asta dacă nu intenţionai să-ţi petreci tinereţea pe drumurile patriei.
Lunile au trecut pe nesimţite, domnul Vasile devenea tot mai popular. Se zvonea că ar intenţiona să-şi deschidă propria firmă de transport. Sau că, de fapt, el era patronul şi făcea pe şoferul doar pentru distracţie. Practic, domnul Vasile era un div al şoferiei, pe seama căruia se discuta pe la colţuri.
Asta până într-o zi, când am sunat să-mi fac o rezervare, iar domnul Vasile nu era de găsit. Am înţeles că făcuse un accident grav de maşină, omorâse câţiva oameni, şi acum îşi ispăşea pedeapsa. Gurile rele spun că, în ziua aia, sărise peste rugăciunea de început. Nu vom afla niciodată adevărul, din domnul Vasile rămânând doar o legendă. Una adevărată!
Mă gândesc că a abuzat prea mult de combinaţia sacru (rugăciune) – profan (manele) şi cuiva de Sus nu i-a convenit, lucru care l-a dus la pierzanie.
Nu mă refer la veteranele muzicii populare româneşti, ci la distinsele din noua generaţie. Alea între 14 şi 30 de ani, care, de regulă, sunt fetele unor artişti consacraţi.
Am înţeles ideea. Tati sau mami sunt un nume pe scena românească a folclorului. Ai şi tu ceva voce. De aici până să mergi cu părintele celebru la nunţi şi botezuri e un pas mic şi firesc. Următorul pas firesc e să-ţi faci un videoclip, să apari la Taraf TV, Etno TV şi la emisiuni folclorice. Nu e nimic rău în asta, ba din contră. Cu toţii apreciem că nu te-ai apucat de cântat manele şi că o dai pe folclor.
Din păcate, prezenţa ta scenică poate fi catalogată printr-un singur cuvânt: H-I-D-O-A-S-Ă. Dacă ai de gând să ne încânţi cu melodii populare, ceea ce, repet, e de admirat, te rog încearcă să eviţi următoarele:
- ruj roşu strident pe bot
- ciorapi coloraţi, cu sclipici, funde imprimate
- nu îţi “tuna” costumul popular! Adică, fusta nu trebuie să-ţi acopere doar chiloţii, iar sânii nu trebuie expuşi ca pepenii pe taraba de la piaţă, ai puţin bun simţ!
- fără cinci culori de vopsea în păr
- fără tocuri de 10 cm
- fără accesorii mari, ostentative, cu nume de branduri pe ele
Nu e nicio problemă să fii cântăreaţă de manele, dacă asta îţi doreşti. Serios. Există public pentru ambele genuri, la manele chiar mai mult, din păcate. Da’ dacă tot te dai mare iubitoare de folclor şi vrei să faci parte din el, respectă tradiţiile! Nu îţi cere nimeni să faci live pită de casă, în timp ce torci şi cânţi o doină, da’ nici să te prezinţi în faţa publicului ca scăpată de la un concert Guţă nu e în regulă.
Nu mai e niciun secret că trăim într-o ţară manelistă. Într-un asemenea climat, e oarecum normal să existe o grămadă de business-uri maneliste sau care se sprjină pe manelism. Unul dintre aceste biusiness-uri e şi taximetria, domeniu de activitate în care se întâlneşte frecvent întrebarea: “Şefu, ai manele?”
Ei bine, uite că există taximetrişti care au pus piciorul în prag!
Se ridică două întrebări:
Vă daţi seama câţi cercopiteci l-au întrebat până să pună anunţul?
Ţinând cont de numărul mare de fini ascultători ai genului, realizaţi la ce scăderi de profit se expune?
“Ce bine-mi mergea la magazin. Eram chiar lângă raionul de articole pentru grădină. Împreună cu scaunele de plastic, bârfeam toată ziua balansoarele cu umbreluţă. Ziceţi şi voi, cât de penibil e să fii balansoar şi să ai o umbreluţă. Io unul mi-aş da foc, dacă aş fi aşa ceva. În fine, duceam o viaţă boemă. Până într-o zi, când o bilă umană a luat decizia de a mă achiziţiona. Spun bilă umană, pentru că eram absolut convins că îşi va tăia o halcă din burdihan şi o va întinde la prăjit pe mine. Oarecum logic, bila m-a achiziţionat cu scopul: “Muiere, trezşte copiii, trage ceva pă tine, merem la un grătar!”
În regulă, mi-am zis. Până la urmă, menirea mea e să le umplu burţile la fraieri. Da’ nu m-am gândit niciodată că din minunăţia ce eram, mă voi transforma într-o târfă încinsă. Orice suport, să mă încarce cu cele mai slinoase cărnuri, să mă frece cu cea mai ordinară slănină, să-mi terfelească demnitatea cu cel mai ieftin cârnaţ. Le suport ieşirile grobiene, le suport limbajul de mahala, le suport prietenii de familie crescuţi pe la parastase. Înghit chiar şi ideea depozitării în beciul blocului. Tot! Până la manele… Mori, bilă de grăsime manelistă!
La magazin, măcar ascultam un radio decent. Ah, ce vremuri!”
… in unele computere manelele sunt rude de playlist cu Ariile de Bach ?
Pentru ca astfel de computere au imprimat simbolul armoniei (Yin si Yang) pe fundul unitatii centrale:
