Condiţia mai mult decât necesară şi obscen de suficientă e să fii mahmur. Dar atât de mahmur, încât să-ţi fie scârbă de tine şi să spui că nu mai bei niciodată, chiar dacă ştii prea bine că nu va fi aşa. Va fi şi mai rău.
Deci, e o dimineaţă caldă de vară, geamurile sunt închise, jaluzelele trase, iar în cameră e o duhoare groasă şi lăptoasă, de mai are puţin şi prinde formă. Dacă ar prinde, ar fi ca un mutant, rezultat în urma incestului dintre doi fraţi urâţi şi beţi, aşa cruntă e braha pe care o emani. Te rostogoleşti cu greu din pat, te ridici cumva pe două membre şi începi să te deplasezi, bătându-te de tot ce există prin casă, ca şi cum ai face primii paşi din viaţă. Deschizi uşa de la cameră, ţi-o tragi peste degetele de la picioare, intri pe gresia din bucătărie şi aluneci, doar ai uitat să-ţi dai ciorapii jos când ai ajuns acasă, eşti aproape să cazi şi să rămâi lat, dar te redresezi în ultimul moment şi, din întoarcere, te opreşti fix în uşa frigiderului. Cu ultimele puteri, chiaun de ameţeală, deschizi uşa şi smulgi precum un barbar jumătatea de lebeniţă rămasă de ieri.
Te dezbraci la bustul gol, dacă nu ai dormit aşa, că şi bluza de pijama sau de casă are un suflet, care nu merită pătat, şi te scufunzi în ea. Brusc, vei simţi cum viaţa curge din nou prin tine. Cu fiecare muşcătură, te vei simţi mai puternic, mai pur, mai aproape de perfecţiune. Vei râde fără să ştii de ce, vei plânge de bucurie. Sucul dulce şi rece al lebeniţei te va exorciza. Demonul beţiei va părăsi, pentru un moment, trupul tău. Starea de mahmureală cu care te-ai trezit îţi va părea atât de străină, încât vei crede că nu ai pus în viaţa ta o picătură de alcool în gură. Pentru 5 minute, te vei crede un zeu. Mândru, falnic, în puteri, gata să mişte cei mai munţi din lume.
Doar pentru 5 minute, atât ţine efectul. Ca să eviţi deziluzia de a redeveni muritor de rând, ar fi bine să te culci înapoi în astea 5 minute.
