Posturi marcate ‘loc de munca’

Dacă mă dă afară, mi-ar plăcea să fiu şef de raion!

Că doar n-o să stau s-o frec. Nu-mi place şi n-am de ce, dacă înţălegeţi unde bat. Asta cu şeful de raion e un fel de glumă de birou. De fiecare dată când un coleg lucrează la un proiect mare şi e foarte important să nu greşească, restul nu stăm deoparte. Îl susţinem cum putem noi mai bine, în sensul că îi prezentăm perspectiva greşelii: “Vezi că, dacă o fuţi pe asta, ajungi la Kaufland!” sau la orice alt super/hypermarket, dar se pare că avem o afinitate pentru Kaufland, nu-mi explic de ce. Probabil pentru că e mai pentru pulime aşa. Şi îi repetăm ameninţarea de câte ori putem noi, punând presiune pe bietul om, ca nişte colegi adevăraţi.

Recunosc, eu am fost cel care a băgat-o pe asta cu Kauflandul în vocabularul colegilor, pentru că mi se pare uşor fascinant să fii şef de raion. Serios, dacă m-ar da afară, până mi-aş găsi un job în domeniul meu de activitate, că joburile în advertising nu-s pe toate gardurile, mi-ar plăcea să fiu şef de raion la Kaufland. La raionul de alcool, mai exact. Simt eu că am pregătirea necesară.

Cam ce viaţă boemă poate avea un om din ăsta. Beleşte belengheru’ toată ziua printre rafturi, mai face un stoc, mai o comandă, mai râde cu câte un pensionar venit la cumpărături, mai câte un flirt cu şefa de la carne, mai câte o ceartă cu directorul mare, mai câte un puseu de autoritate faţă de oamenii de sub el. În plus de asta, alcool la discreţie, că-s convins că tot timpul pică ceva. Chiar ceva mai mult, aş zice. Vă zic, vis!

Aşa că, dacă vreodată mă vedeţi pe la Kaufland, într-un halat roşu, bântuind printre rafturi, să ştiţi că m-a dat afară.

Aşteptările altora ne influenţează. Poate prea mult.

Totul începe în sânul familiei, unde părinţii ne fixează în cap, la naştere, o pâlnie văzută doar de ei, pe unde ne varsă binecunoscutele clişee: “Am mari aşteptări de la tine, să nu mă dezamăgeşti, că am făcut mari sacrificii pentru tine”. Cunoaşteţi reproşul ăsta cu sacrificiile, nu? E cel mai vărsat în pâlnia din capul nostru. Ei uită că, înainte de toate, ne-au făcut pentru că ne-au dorit, că doar n-om fi toţi “accidente”. Dacă ne-au dorit, înseamnă că şi-au asumat şi unele greutăţi ce vor apărea pe parcurs, că nu toţi ne naştem în puf. De unde reproşurile? Şi o ţin pe a lor cu “aşteptările”. Şi ne influenţează. Şi poate alegem un drum în viaţă pe care nu l-am fi ales, da’ vrem să le facem pe plac, că doar s-au sacrificat pentru noi. De exemplu, mulţi dau la o facultate doar pentru că acolo îi visează părinţii şi, dacă nu se visează şi ei, s-au supt. Câţi nu renunţă la o relaţie frumoasă, doar pentru că partenerul nu corespundea aşteptărilor părinţilor.

Apoi, sunt aşteptările prietenilor. Ah, ce veselie-i aici! Toţi vor să ştie că se pot baza pe noi, că nu îi vom lăsa la greu, că nu le vom înşela aşteptările, fără să ofere ceva la schimb. Un “ceva” prietenesc, desigur. E valabil şi în cazul celora pe care îi considerăm “prieteni adevăraţi”, am trăit-o pe pielea mea. Şi devii prost de bun, că doar nu vrei să înşeli aşteptările unora care nu dau doi bani pe tine, nu? Chiar nu poţi rata aşa ceva!

Să vă reamintesc cât de des auziţi cuvântul AŞTEPTĂRI la locul de muncă? Eşti conştiincios, muncitor, implicat, devotat, rămâi. Nu, pleci. E atât de simplu. Aşteptările şefilor ar trebui să se regăsească în primul scenariu. Totuşi, ne lovim de aşteptări fantasmagorice, formulate doar din aroganţa de şef, pe care nu le putem atinge, aşteptări fără sens, când nu ştii ce căcat se aşteaptă de la tine, şi aşteptări de la oameni mult mai incompetenţi decât noi. Mulţi tac şi înghit. Şi îi marchează.

Mai dă-le-n paştele mă-sii de aşteptări, că avem şi noi o viaţă!

Cel mai tare job din lume!

E cel de meteorolog, cu extensia prezentator meteo la TV.

Ziceţi şi voi, în care altă meserie poţi să dai zi de zi cu rahat în ventilator, cu mucii în fasole, ce mai, s-o dai de gard în cel mai crunt mod posibil şi să nu fi dat afară? În nici una! Sunt cei mai privilegiaţi angajaţi din lume, lega-i-aş de calorifer!

“Ne aşteaptă cea mai grea iarnă din ultimii 125 de ani”. După câteva zile şi o căldură anormală pentru luna noiembrie, schimbă placa: “Va fi o iarnă blândă, dar cu fenomene meteo extreme spontane.” Aia da! Păi, mă, io dacă fac o greşeală asemănătoare la job, am zburat fără discuţii, şi sunt convins că şi voi. Nimeni nu ţine oameni incompetenţi, care nu sunt în stare să-şi facă profesionist meseria. Ei nu, ei sunt un fel de oameni care fac rubrica de horoscop cu fenomene meteo şi pot să ne zică nouă, muritorilor, ce vrea cartea lor de muncă. Ştiu foarte bine că nu li se va întâmpla nimic.

“Azi va ploua torenţial, fiţi siguri că veţi avea o umbrelă la voi”. Afară e un soare dogoritor. Să nu-ţi deschid în cur umbrela pe care am cărat-o degeaba? Poate şi o ghicitoare în palmă avea o părere mai apropiată de adevăr. Sigur, noi nu credem în ghicitul în palmă, da’ ascultăm cu sfinţenie de ghicitorii în cer.

Ştiu, e vorba de prognoze meteo, da’ mi-i până peste cap de ei!

DEZVĂLUIRE: O zi la job

Una obişnuită, de altfel. Se pare că linia dintre oameni şi geekşi e extrem de subţire.

COLAJ IMA MIC tvdece DEZVĂLUIRE: O zi la job

Colegu’ tipic

Dacă ar exista un partid/sindicat/confederaţie/uniune a colegilor tipici, moaca lui ar fi, cu siguranţă, pe drapel. În general, pe colegul tipic îl cheamă Aurel de când se ştie el, şi nimeni, chiar nici el, n-are absolut nicio problemă cu asta. E tipic.

Colegul tipic nu iese cu nimic în evidenţă. Ca să apelăm la inteligenţa populară, nici nu pute, nici nu miroase. Stă cuminte, la biroul lui, şi se remarcă prin nimicul pe care îl aduce la bunul mers al organizaţiei. E tăcut, şters, îmbrăcat simplu, la fel, şi e capabil să producă cele mai odioase glume de cămin cultural.

Ca şi poziţie în lanţul trofic al companiei, colegul tipic se află undeva între lingău şi sugativa de energie, unde lingăul e angajatul care lasă lacrimă curul şefului, iar sugativa de energie e omul pe care l-ai duce în pădure şi l-ai uita acolo, la cât îţi poate fute capul zilnic. Nu e un loc pe care colegul tipic şi-l doreşte, acolo l-a plasat natura organizaţională.

Deloc surprinzător, Aurel e un tipicar. Lucrurile de pe biroul lui sunt zilnic în aceeaşi ordine, are o cămaşă pentru fiecare zi a săptămânii, iese la ore fixe la ţigară, are o agendă în care îşi notează orice căcat, pantofi prăfuiţi şi, scârbos de previzibil, o servietă. Da’ nu orice servietă, ci din aia de pensionar.

Aurel va face o pasiune pentru una dintre colege. Pentru cea mai bună, mai exact. Lesne de prevăzut că sentimentele nu îi vor fi împărtăşite niciodată, c-aşa-i în jobbing. Nu poţi fi şi tipic, şi să ai parte şi de cea mai bună colegă. Nu e corect.

Dragă Aurel, noi te înghiţim, aşa tipic cum eşti.

Zilele proaste

Se deosebesc de restul zilelor prin faptul că au coeficientul de inteligenţă al unei bile anale. Asta chiar dacă zilele bune nu pot fi catalogate drept foarte deştepte, da’ asta e fix altă treabă. Tuturor ni se întâmplă să avem zile proaste ca o fătucă ce i-o suge unei bile de grăsime pentru poşete. În majoritatea cazurilor, zilele proaste sunt asociate cu activitatea pe care o desfăşurăm la locul de muncă: “Bă, ce zi proastă am avut, nimic nu mi-a ieşit”. Sau, cu alte cuvinte, clişeul folosit de orice creştin 2.0 care se respectă: “not a good day for science”.

Cel mai des auzim de această sintagmă dinspre zona fotbalului, domeniu de activitate în care se înregistrează cele mai multe zile proaste dintr-un an: “Asta e, trebuie să ne resemnăm, am prins o zi proastă”. Căcaţii ăştia, umflaţi cu nişte foarte mulţi bani, mult peste valoarea lor, se folosesc de scuza asta pentru a-şi masca incompetenţa crasă de la locul de muncă. Pentru că atunci când pui pita pe masă din dat cu piciorul în minge, se cheamă că locul tău de muncă e fotbalul.

Numa’ gândiţi-vă! Cum ar fi, de exemplu, ca un angajat al unei centrale nucleare să prindă o zi extrem de proastă? S-ar duce pe pulă nişte oameni? S-ar duce! Sau cum ar fi ca chirurgul ce-l operează pe cord pe marele fotbalist să prindă cea mai proastă zi din viaţa lui? L-ar trimite direct la întâlnirea cu Tatăl? L-ar trimite! Sau vidanjorul pe care fotbalistul l-a chemat să-i desfunde buda să prindă o zi de o prostie monumentală. I-ar umple casa cu căcat? I-ar umple-o!

Eu am avut o zi bună azi. Voi?

Campanie de responsabilizare a colegilor de serviciu

După cum nu există omul perfect, nu există nici jobul perfect. Ori e prea mic salariul, ori sunt nasoli colegii, ori e o atmosferă de penitenciar, ori ţi-o iei în dos de la şef etc. Printre imperfecţiunile unui loc de muncă se regăseşte şi atitudinea… hmm… cum să fiu cât mai blând… hai să-i spunem jegoasă a unor oameni, care nu sunt în stare să spele o cană sau să strângă după ce mănâncă. Practic, nu sunt înzestraţi cu harul de a păstra curăţenia la locul de muncă, a doua lor casă. Sunt oamenii obişnuiţi de acasă cu faptul că tot timpul strânge cineva după ei. Mama, de obicei.

Tocmai de aceea, am gândit această campanie de responsabilizare, care să le amintească un lucru cât se poate de evident. Sunteţi liberi să o luaţi şi să o lipiţi prin firmele voastre, dacă aveţi asemenea specimene.

afis campanie Campanie de responsabilizare a colegilor de serviciu

Caut search-er

Nu încercaţi să căutaţi subtilităţi sau metafore. Efectiv caut un om care să mă ajute să dau search acolo unde trebuie.

Ştiţi legendele urbane care vorbesc de super-oferte la apartamente ultra-mega-tari cu doar foarte puţini bani? Ceva de genul: “Mamăăăă, îl ştiu pe unu’ care şi-a găsit un apartament cu 3 camere în centru la doar 250 de Euro”. Mie nu mi s-a întâmplat niciodată aşa ceva, deci intră la capitolul legende. Unde trăiesc norocoşii ăştia? Vreau să-i cunosc, vreau să-i ating!

No, aceeaşi aplicabilitate, doar că vorbim de oferte de avion.

Sunt sătulă să aud aceeaşi replică, ca şi Dexter, când i se stricase placa pe “omlette du fromage”: “Sunt atâtea low cost-uri, trebuie doar să fii pe fază”. Deci, nu mai pot! Gata!!! Unde sunt ofertele alea? Am căutat la blue air, wizz şi alte ieftiniciuni. Nimic! Posibil să nu ştiu să caut.

Teoria o ştiu la perfecţie. Trebuie să cauţi oferte din timp, cu câteva luni în avans. Ofertele de bilete ieftine sunt puţine, trebuie să ai noroc şi să fii pe fază etc. Ei bine, ori mi-am consumat tot norocul, ori am probleme cu “a fi pe fază”.

Până acum, l-am văzut doar pe Gabi în acţiune. Omu’ chiar găseşte oferte bune de avion, merge în week-end-uri în străinătăţuri, se descurcă icon smile Caut search er

Aşadar, dacă îndeplineşti criteriile de mai sus, adică un search-er care să ştie exact unde, când şi cum să caute, eşti angajat!

Descrierea postului:

- să fii la curent cu cele mai bune oferte de zbor low cost

Beneficii:

- mediul de lucru: strâmtuţ, locuim într-un apartament mic, başca avem şi un iepure (deci, munca se va desfăşura la tine)

- posibilităţi de avansare în cadrul companiei: poză cu tine pe blog, înconjurat de o aură divină, ca în icoane

- pachet salarial: practic, inexistent, da’ mai putem da cu o pălincă înspre tine

CV-urile se pot trimite cu încredere la tvdece@yahoo.com

Îmi dau demisia!

Ideea măreaţă de a scăpa de jugul angajatorului cel Rău, pe care l-ai slujit câţiva ani buni, nu seamănă cu o decizie care se ia la magazin, când trebuie să alegi între Pepsi şi Coca-Cola.

La început, ideea de “cum ar fi să plec dracului de aici” apare aşa, ca o fetiţă nevinovată care se plimbă cu un balon mare şi rosu într-o zi însorită de primăvară. E undeva, într-un colţişor al capului tău, bine pititiă. E planul B, oricând cineva din companie te calcă pe nervi.

“Dacă mă pune să fac şi asta, îmi dau demisia!” e o idee mai însufleţitoare decât imnul de stat. Îţi dă curaj si cojones să faci exact ce vrei, când vrei, fără să îţi fie frică de consecinţe. Bine, asta doar pe moment icon smile Îmi dau demisia!

Când lucrurile se complică şi mai mult, ideea de a-ţi plesni şeful cu demisia se contureaza tot mai bine în capul tău. Din fetiţa cuminte pe care o puteai controla, devine un adolescent rebel, scăpat de sub control. “Deci, nu mai fac nimic. Fuck off!” răsare tot mai des prin capul tău, în şedinţe sau coffee break-uri.

Urmează a treia etapă, cea definitivă. Ideea de pleca şi de a nu mai auzi niciodată de compania în cauză e deja la maturitate. E planul A. Pierzi tot mai mult timp prin coffee break-uri, întinzând nervii tuturor la maxim. Te simţi puternic. Tu ştii ceva ce ei nu ştiu, deci ai un avantaj mental. Cel puţin asta gândesti şi, de altfel, aşa şi e. Într-un fel, extrem de sadic, vrei să vezi până unde poţi merge cu mârlănia de a freca menta o zi întreagă, în timp ce toţi ceilalţi transpiră în faţa maldărelor de probleme. Rânjeşti machiavelic, te îmbraci mai bine, te aranjezi, pofta de mâncare îţi revine, redescoperi ce mişto e să joci Counter Strike.

Mâine îţi dai demisia!

Ca o domnişoară, îmbujorată, la prima întâlnire, ai vrea să îi rupi capul angajatorului cel Rău, dar nici nu vrei să îi arăţi câte frustrări ai adunat, aşa că îi întinzi elegant demisia.

Răspunsurile, gata pregătite de acasă, cad leneş şi calm din gura ta, ca stropii mari de ploaie într-o zi de vară. L-ai omorât, în gândul tău, pe angajatorul cel Rău, de mii de ori până acum, aşa că, invincibilitatea autoimpusă te provoacă sa fii un domn. Să ţină minte ce om a pierdut! Să-i pară rău! Şi, în mod cert, îi va părea! În capul tău, a venit de cel puţin trei ori, în genunchi, după tine, să te convingă să te răzgândeşti. Jubilezi!

” – De ce râzi? Îţi arde de râs? Nu înţeleg de ce pleci, dar îţi respect decizia.”

Problema e că niciodată, dar absolut niciodată, un angajator nu va crede motivele pentru care pleci, chiar dacă ele sunt cât se poate de reale. Nici dacă eşti gravidă în luna a 8-a nu este o scuză: “Ce, copilul nu poate să stea la socri? Noi avem nevoie de tine”. Sau: “Cum adică vrei să evoluezi? Am crezut că vei ieşi la pensie de la noi, de toate ţi-am dat: monitor de ăla scump, scaun de director… nu înţeleg…”

După inevitabila ta plecare, urmează o şedinţă, ad-hoc, cu oamenii cheie din firmă. Plecarea ta se va întoarce pe toate feţele. Oamenii cheie se vor fâstâci şi vor mima nişte răspunsuri, că doar nu pot să-i spună angajatorului cel Rău că ei se bucură pentru tine. Angajatorul cel Rău va discuta face to face cu fiecare şi va repeta obsesiv acelaşi lucru: “Nu înţeleg de ce pleacă. De ce pleacă?”. Răspunsurile sunt nemulţumitoare. Se trece la interogarea femeii de serviciu şi a portarului: “Las’ că ştiu ei ceva. Oricum, toată ziua trag cu urechea… De ce pleacă?”

PS: Nu ne-am dat nici unul demisia. Am fost inspirată de experienţa unei prietene, care a trecut săptămâna trecută prin toate etapele şi reacţiile de mai sus.