Se zice că băutura îţi dă încredere şi tupeu să abordezi o femeie. Aş fi ipocrit să spun că nu e adevărat. Important e să fii o idee mai treaz decât femeia. Mult mai treaz. Pentru că oricât de trează sau ameţită ar fi domnişoara, nu va reacţiona niciodată la: @%$#&*(^%$!#&_)(^%$#^&#@!… frumoasă. Decât dacă e urâtă cu spume sau în prag de comă alcoolică.
Oricum, nu faceţi ca băiatul pe care l-am filmat aseară, care, la un moment dat, încearcă ceva, da’ n-are cum să-i iasă, la halul în care e:
Nu cred că există pe lumea asta om care s-a îmbătat şi nu i-a venit cel puţin o idee. Sigur au venit mai multe. Dacă eşti inspirat, le şi notezi, pentru că ţi se par cele mai tari idei. Însă, de cele mai multe ori, a doua zi nu ţi se mai par atât de tari. Dimpotrivă. Majoritatea sunt cele mai cretine idei posibile.
Azi dimineaţă, m-am uitat în telefon şi aveam notat:
“Semne de mamă & aluniţe party – petrecere la care se poate intra doar dacă ai semne de mamă sau aluniţe.”
Este că-i cel puţin genială?
Ieri seară, am aplicat curăţenia de primăvară prin telefon. Am şters toate numerele pe care nu le (mai) cunoşteam (Mitză club, Maria foto bv, Ionel Pop 2… cine sunt oamenii ăştia şi ce caută în telefoanele noastre ???!!!), mesaje din preistorie şi poze inutile (iepuraşul sărind, dormind, mâncând etc). Am ajuns şi la o categorie aparte: diverse poze ale prietenilor şi cunoştinţelor, care, la un moment dat în viaţa lor, de regulă moment beat, m-au rugat să le fac o poză cu mobilul, poze pe care nu mi le-au cerut niciodată! 
)
Cel mai probabil, e bine ca unele poze să nici nu părăsească albumul foto din telefonul meu, dar, totuşi, să nu vrei nici măcar să le vezi? Sigur, există şi varianta în care erai îmbibat în aburii alcoolului şi ai uitat cum urlai ca din gură de şarpe că vrei o poză cu nu ştiu ce, dar cei care m-aţi pus să vă fac poze când eraţi treji, ce scuză aveţi? Vă bănuiesc că suferiţi de divism (boala divelor) şi aveţi o pură plăcere în a poza, fără să doriţi să vedeţi rezultatele, ştiind dinainte că aţi ieşit superb. Atât de superb, încât eu ar trebui să am o poză cu voi în telefon.
Chiar arăt a bancă de poze? Vă informez că nu am resurse nelimitate de spaţiu pe telefon, aşa că, să faceţi bine să mi le cereţi! Că eu nu mai ţin poze cu voi şi ponei, băuturi, palmieri, toalete luxoase şi alte cele! )
Hai să ne facem poze şi să le ţinem în telefoanele altora! Hai să nu!
Din vremuri imemoriale, masculii implicaţi într-o relaţie au trebuit să facă faţă unei situaţii extrem de dificile: să se strecoare în pat, după o noapte de băut cu băieţii, fără ca partenera de viaţă să ştie la ce oră s-au întors acasă. E imperios necesar să o facem, deoarece dorim să evităm discuţiile de genul: “Porcule, la 4 se vine acasă??? Atât ştii, să pierzi nopţile!”
Practic, am devenit nişte războinici de guerillă alcoolizaţi. Fiecare şi-a dezvoltat propriile tehnici silenţioase de pătrundere în patul conjugal şi, per ansamblu, de păstrare a relaţiei. Doar ştiţi bine că una-două le sare ţandăra şi ne lasă cu ochii-n soare. Şi până găsim alta, ne aşteaptă săptămâni întregi de labă.
Ce mai, suntem nişte eroi! Nu e la îndemâna oricui să pătrundă beat într-un pat, fără ca persoana care doarme în el să simtă că cineva a intrat beat în pat. Dacă ar exista decoraţii pentru aşa ceva, cu siguranţă le-am primi. Da, deci martiri!
Acestea fiind lămurite, eu am o mare problemă. Florica doarme iepureşte, mai ales când sunt “în delegaţie”. I se face somn, se culcă, da’ subconştientul ei de femeie îi dictează că trebuie să mă aştepte. Cum bag cheia în uşă, face ochi! Vă daţi seama, degeaba încerc eu să aplic toate tehnicile silenţioase de pătrundere în pat, pe care le-am dezvoltat de-a lungul timpului. Cum pun capul pe pernă, aud întrebarea fatidică: “ce oră e?” Da, ştiu, sună ca un blestem. Până la urmă, e crucea mea şi trebuie să o duc.
Acuma, nici io nu-s chiar de azi, de ieri. Tot timpul îi dădeam un răspuns care ocolea uşor adevărul. Indiferent dacă mă întorceam la trei, patru sau chiar opt, îi spuneam: “E numa’ 12, culcă-te liniştită, dragă”, şi o pupam tandru. Mi-a mers o vreme, până s-a prins! I s-a părut ei ceva suspect, doar e femeie, şi a început să doarmă cu telefonul lângă ea. Cum intru în casă, se şi uită la ceasul de pe telefon. Mai pot să zic că e 12? Mai pot pe dracu!
Această răsturnare de plan m-a răvăşit profund, motiv pentru care am făcut ce ar fi făcut orice mascul în locul meu: i-am dat cu trei ore înapoi ceasul de pe telefon!
Sigur, acum trebuie să mă gândesc la altceva. 
O lege nescrisă a facebook-ului spune că nu tag-uieşti persoane care au ieşit precum curul în poze sau persoane surprinse în situaţii compromiţătoare. E o chestie de bun simţ. Ei, unii nu ştiu de legea asta, şi uite aşa ajung să apară astfel de poze:
(evident, eu sunt cel căruia ii iese capul prin păr, iar omul venise să facă poză cu maimuţa)
A trecut nişte vreme până am intrat în cont, iar poza fusese văzută deja de toţi ai mei de pe facebook, deci nu mai avea rost să dau untag. A mai apărut şi pe twitter, totul era pierdut.
Dacă tot a devenit publică, să vedem care e istoria acestei poze. Totul s-a întâmplat acum patru sau cinci ani, de Revelion. Îmi făcusem o freză mai extravagantă, pentru că ale tinereţii valuri. Pe la cinci dimineaţa, invidia combinată cu alcoolul l-au determinat pe un prieten de-al meu să-mi trântească o gaură în păr cu aparatul de tuns. Prins de euforia momentului şi deloc mai treaz, l-am întrebat: “se mai poate repara?” Am primit un răspuns negativ. Atât mi-a trebuit. Şi mai euforic, am luat aparatul şi mi-am mai tras câteva dungi prin cap, să nu cumva să intru normal în noul an. Apoi, şi alţii au dorit să se “joace” prin capul meu. Restul e istorie.
Poza e surprinsă în momentul în care am realizat că nu voi mai avea păr în cap câteva luni. Şi m-am întristat. Rău. Mai că n-am plâns. Cel mai trist am fost a doua zi dimineaţă, când, treaz fiind, am conştientizat că sunt CHEL!
Oameni buni, învăţaţi să tag-uiţi pe facebook, că puteţi distruge vieţi! )
Deşi nu-s un fan al postării de bancuri pe bloguri, mi se par o soluţie jenantă pentru lipsa de inspiraţie, viaţa mă împinge să public unul. Dar e unul special, pentru că a dus la emiterea concluziei şi, implicit, la desluşirea misterului. Deci, se dă bancul:
O tipă vrea să-i ofere mamei sale, destul de înaintată în vârstă, o ultimă partidă de sex. Să moară bătrâna cu pruna împăcată. Şi se duc cele două la un bordel cu de toate (femei, bărbaţi, animale etc.) şi o abordează pe matroană:
- Bună ziua, ea e mama mea şi aş vrea să-i ofer o ultimă partidă de sex, se poate?
- Normal că se poate!
- Da’ dacă tot e ultima, să fie aşa, sănătoasă
- Sigur că da, ştiu exact la cine să o trimit
Se duce baba la camera indicată de matroană, deschide uşa şi îl vede pe unu’ cu o mătărângă inimaginabil de mare. Omul îşi lustruia instalaţia.
- Bună ziua, m-o trimis de jos la dumneavoastră (bătrâna nu-şi putea lua ochii de la monstruozitatea pe care o avea bărbatul)
- Sărutmâna doamnă, intraţi, faceţi-vă comodă (continuând să-şi lustruiască MegaFalusul)
Minunându-se în continuare de anaconda pe care o avea bărbatul şi îngrozită de ce avea să urmeze, bătrâna îşi ia inima-n dinţi şi îi spune:
- Ştiţi, eu am probleme cu inima…
Extrem de relaxat, continuând s-o lustruiască, bărbatul îi răspunde:
- Nu-i nimic, doamnă, o ocolim!
Un banc bun, de altfel, care a născut o întreagă polemică într-un cerc de prieteni. Sigur, nu eram neapărat beţi, da’ nici treji. S-a plecat de la întrebarea: oare cât de lungă ar trebui să fie ca să ajungă la inimă? S-a ajuns la concluzia că foarte lungă. Apoi, am încercat să ne imaginăm drumul UberPenisului de la intrare până la inimă. Având un viitor doctor printre noi, n-a fost chiar aşa greu: ar trebui să intre în uter, să-l spargă, să se strecoare printre încolăcirile intestinului subţire, să treacă printre pancreas şi stomac şi să ajungă, într-un final, la diafragmă, muşchiul care împiedică inima să cadă în căcat (nota doctorului). Aici e o problemă, pentru că diafragma e ca o metodă contraceptivă naturală. Un fel de prezervativ al inimii. Dacă reuşeşti să o spargi şi ajungi la inimă, eşti şef!
Odată ajuns la inimă, misterul e desluşit: aşa se nasc copiii din dragoste!
Copiii îţi oferă nenumărate ocazii de a consuma alcool. E un fel de tradiţie ca proaspătul tată să dea de băut prietenilor când îi vine progenitura pe lume. Apoi, bei la botez, mai bei când îţi scot peri albi, bei de bucurie că au intrat la liceu şi la facultate, bei la nuntă şi tot bei în cinstea sau cu plozii tăi.
Sâmbătă seara am fost la o feciorească ce marca primul eveniment: naşterea fetiţei unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei (să-i trăiască!). Fiind vorba de o feciorească, vă daţi seama că numa’ bine n-o ieşit, în sensul că am intrat în crâşmă la nouă seara şi am ieşit a doua zi, la opt dimineaţa. Am fost în schimbul trei, ca să zic aşa. Da, ştiu, e greu să fii bărbat.
Pe taxi, în drum spre casă, în timp ce mă gândeam la posibilele reacţii ale Floricăi, şi reacţiile imaginate de mine nu erau deloc pozitive, m-a lovit o amintire: “proprietarul a zis că vine azi, în sfânta zi de duminică, la ora unu, cu un instalator, să repare nu ştiu ce căcat de scurgere la chiuveta din bucătărie”. Şoc, panică şi groază pe mine. Cum să mă culc la OPT DIMINEAŢA şi să mă trezesc la UNU? Nu puteam să las lucrurile aşa, era în joc somnul meu de frumuseţe. Mă rog, de mahmureală. Şi ce mi-a trecut mie prin cap, fix la ora 7:53? Să-i trimit un mesaj, că doar n-a dormi omul la ora aia, în care să-i spun că a trecbuit să plecăm urgent din Cluj şi să amâne lucrarea pe luni. Numa’ că, vedeţi voi, nu eram chiar foarte fresh, şi mesajul care a ajuns la proprietar este următorul:
“Buna ra”. Atât. Nici măcar “Bună dimineaţa” sau “Bună Radu”, cum îl cheamă pe om. Doar atât. Vă daţi seama cam cum l-a răvăşit un asemenea mesaj pe om, primit duminica la opt dimineaţa. M-a sunat, iar eu am încercat să-i explic ce vroiam să-i comunic prin mesaj. Măciuca realităţii m-a lovit direct în moalele capului: “Păi am eu nişte chei de rezervă şi vin totuşi să fac lucrarea, că nu mai putem inunda vecinii”. Am rămas fără cuvinte. Mizam pe faptul că nu mai are nicio cheie de la apartament, că aşa ştiam de la el. Am mai încercat să insist pentru amânarea lucrării, dar omul era hotărât. A rămas să încerc “să mă întorc în Cluj” şi să îl sun pe la 11.
Deci. DECI! Mi-am scurtat somnul cu două ore!!! În loc să mă trezesc la 1, m-am trezit la 11! Asta înseamnă să te auto-fuţi! Şi tot n-am scăpat, a venit cu tot cu instalator şi mi-au stat pe cap vreo trei ore de somn. Am fost la pământ, literalmente.
Şi totuşi, dacă intri în casă la opt dimineaţa, se cheamă că ai ajuns târziu sau devreme?
