Poate nu e cel mai bun stat din lume. Poate nu ne oferă tot ce ne-am dori. Poate nu ne oferă pe măsură ce-i oferim. Poate n-avem autostrăzi ca alţii. Poate n-avem nivelul de trai al altora. Poate n-avem salarii şi pensii ca “afară”. Poate că nu-i chiar fain că învăţământul e la pământ, sau că National Arena se inaugurează cu San Marino, echipa de pe ultimul loc al clasamentelor internaţionale. Chiar nu-i vina statului român că naţionala de fotbal e la pământ, ar fi şi culmea!
Poate că-l înjurăm de fiecare dată când avem ocazia, iar el nu merită. Poate că noi suntem ăia defecţi, iar el e întruchiparea perfecţiunii. Adevărul e că nici noi nu suntem chiar uşi de biserică (de parcă biserica ar fi etalonul corectitudinii/perfecţiunii), da’ nici cu el nu mi-e ruşine. Ne învârtim într-un cerc pervers, că vicios e prea blând: el, stat-târfă, şi noi, cetăţeni-curve. El ne dă muie, noi îl înjurăm, ca nişte bărbaţi cu prostata defectă, împlicaţi în relaţii cu nişte femei la menopauză.
Iar el, statul, dragul de el, ne râde-n faţă şi ne spune: “Băăă, eu vă iubesc şi vă respect, proştilor!”, şi ne-o arată, în cel mai simplu şi direct mod cu putinţă, într-unul dintre cele mai importante momente ale vieţii noastre:
Aşa arată un document oficial al statului român, document pe care îl primeşte orice cuplu de tineri care vor să se căsătorească şi care se prezintă în faţa stării civile, pentru a primi binecuvântarea din partea statului român.
Spuneţi şi voi, nu-i aşa că, brusc, vă simţiţi mai iubiţi de stat, cu atâtea inimioare pe un document oficial?
