Legat, oarecum, de ce a scris Zicu in postul de mai jos, mi-am amintit de un episod cu un copil si mama din dotare.
Saptamana trecuta, am fost la un supermarket din apropierea casei mele.
Nimic neobisnuit pana aici. Mancam ca sa traim, desi, pentru americani, viceversa e mai aproape de adevar.
“- Mammiiii, vleauuuuu manggooooooo, vleauuuu manggoooo!”, urla din toate puterile un pusti razgaiat de vreo cinci anisori. El “vlea” mango. Ma-sa se uita, vadit rusinata, in jur si indesa cu ciuda niste banane in sacosa.
” – Nu vleauuuu bananneeee. Vleauuu mangoooo!’
Si atunci m-a traznit. O ciuda amestecata cu frustrare si cu dorinta vie de a-i da doua suturi in fund. Si unu’ la ma-sa. Pai tu’ti ceapa ta de copil, imbracat de la Kenvelo kids, cand eram mica, mami mea punea bananele verzi (aduse, evident, din Ungaria) pe dulap, intr-un ziar, sa se coaca. Toata copilaria mea am mancat banane de dulap, iar mango cred ca am mancat pentru prima data acum vreo 2-3 ani.
Inteleg ca plodul are pretentiile lui, pentru ca el a avut norocul sa se nasca intr-o alta lume, diferita de a mea. Sunt convinsa ca, la randul meu, cand o sa am Florici mici, o sa le dau si prostia aia de mango, daca or sa vrea.
Dar, orisicum, copilaria mea, plina de banane de dulap, care se coceau destul de greu, s-a revoltat. Pfff… mango!