“Mă, unde ai vârâtă cartea de muncă? Din câte văd, o duci bine.”
“Lucrez la o corporaţie multinaţională”
“Şi ce faci tu acolo, la corporaţie?”
“Sunt un element-cheie în generarea de strategii de dezvoltare pe termen mediu şi lung”
“Aham, un fel de două feluri…”
Îi vezi îmbrăcaţi în costume de brand, parfumaţi corespunzător şi cu romgleza la ei. Au aere de stratosferă, o superioritate nejustificată în comportament şi o privire la limita dintre intelectual şi tâmp, cu intenţia de a părea prima şi reuşita de a transmite a doua. Sunt oamenii care şi-au vândut sufletul pentru câteva mii de euro.
E bine la corporaţie. Ai un birou fain, telefon cu mii de minute, un salariu cu care te făleşti în cercurile pe care le frecventezi, colegi cu aceleaşi beşini în cap ca tine, mai o vacanţă, din când în când. Foarte din când în când. Toate astea la un job în al cărui description intră: umilinţa, pupatul în fund, munca până la epuizare sau, mai rău, moarte, renunţarea la coloana vertebrală, ipocrizia, călcatul peste cadavre pentru gloria corporaţiei.
E splendid la corporaţie. Cine nu şi-ar dori sa nu mai aibă viaţă socială? Cine nu visează la mii de ore peste program? Cine nu şi-a dorit de mic să devină un nimeni îmbrăcat la costum?
Şi pentru ce, mă, pentru ce? Că mai ieşi din când în când în oraş şi se umflă rânza-n tine că ai comandat o sticlă de şampanie scumpă? Că mai reuşeşti, extrem de rar, să ajungi şi tu într-un mall şi te vede lumea cu punga de brand în mână? Că ai o maşină nemţească în leasing, pe care o foloseşti de acasă la job şi invers? Nu, mersi!
Per ansamblu, cred că un instalator e mult mai fericit decât omuleţul de plastic din biroul de la etajul 23 al corporaţiei.