Ştiţi că cel mai bine pică un râs sănătos atunci când nu e voie, nu? La bibliotecă, în sala de curs, la muzeu. Ei bine, mai este o ocazie interesantă la care nu e voie să râzi, dar nici nu se aduce în discuţie, din bun simţ: înmormântarea. Dacă nu eşti direct afectat de ceremonial şi eşti acolo doar din considerente sociale, ceva tot o să te facă să zâmbeşti. Aşa e viaţa.
Intriga
Se face că o prietenă de-a mea a fost nevoită să meargă, împreună cu colegii ei de atunci, la înmormântarea mamei unuia dintre ei, undeva la ţară. S-au dus îmbrăcaţi decent, şi-au luat feţele serioase şi au aşteptat cuviincioşi să înceapă slujba. Până aici, nimic senzaţional. Babele urlau ca din gură de şarpe, mama decedatei ameninţa că se aruncă în sicriu, în timp ce văduvul împărţea pălincă. Un tablou tipic românesc, în toată splendoarea sa.
Desfăşurarea acţiunii
Când a început slujba, tăcerea apăsătoare era spartă, din când în când, de doi câini, care întreţineau raporturi sexuale. În cimitir.
Preotul cânta, câinii urlau, babele plângeau.
Încercând, cu greu, să-şi păstreze seriozitatea, grupul se uita în pământ. Ştiţi că, atunci când îţi vine să râzi şi nu-i cazul, te uiţi în pământ şi gata, puf, reuşeşti să te aduni cât de cât. E o lege nescrisă a râsului când nu-i cazul.
Mare greşeală, căci doamna care ameninţase anterior că se aruncă în sicriu, purta ciorapi trei sferturi. Albaştri. CU ŞTRUMFI!!! ŞI ŞLAPI! DE FUCKING CASĂ!!!
Vă daţi seama ce a urmat, nu?
Punctul culminant şi deznodământul
- Alo, orăşenilor, le zise preotul, în timp ce ăştia nu mai ştiau pe unde să mai râdă, vă invit să vă reculegeţi în altă parte!
I-a dat afară de la înmormântare, cu alte cuvinte.
)