Pentru unii înseamnă braţele protectoare şi calde ale iubitului/iubitei. Pentru alţii e sinonimă cu evadarea în micul univers personal, acolo unde se simt intangibili. Unii o văd întruchipată sub forma unor muşchi, alţii o consideră apanajul forţei spirituale. Indiferent cum ne raportăm la ea sau cum o percepem, este clar că, oricât de puternici ne-am crede, o căutăm şi, odată găsită, iubim dulcea abandonare pe care ne-o oferă. Ne defineşte ca oameni. E în natura noastră. Umană, prin excelenţă.
Vorbesc, bineînţeles, despre sentimentul de siguranţă. El apare din fragedă pruncie, ca o contrapondere la personajul Bau-Bau, care ne este vârât pe gât tocmai pentru a ne deprinde cu trăirile pe care le generează. El, sentimentul. Apoi, începem să îl cunoaştem şi să ne croim mici enclave de siguranţă, unde suntem mai noi. Mai oameni. Odată aflaţi în siguranţă, ne complacem într-o beţie de gânduri şi trăiri pozitive, încât cu greu mai putem discerne realitatea. Lumea plină de răutate e undeva, acolo, afară, noi suntem în siguranţă.
Nici prin gând nu mi-a trecut că azi voi avea privilegiul de a mă scufunda într-o asemenea stare. Să mă simt atât de sigur, încât să evadez. Nu cred să mă fi simţit mai în siguranţă vreodată în viaţa mea. Şi asta datorită unui domn, paznic la o bancă.
Observaţi, vă rog, privirea pierdută şi totuşi sigură. Alura, constituţia atletică, fermitatea cugetării, toate îl transformă pe acest om într-o adevărată maşină de siguranţă. Şi, Doamne, ce bine m-am simţit sub aripa lui. Am fost asemeni unui pui de vultur într-un cuib, păzit de impunătoarea sa mamă. Repet, nu ţin minte să mă fi simţit atât de protejat.
Am părăsit banca trist şi totuşi fericit. Trist, pentru că nu am aşa ceva tot timpul lângă mine, şi fericit, deoarece ştiu că oricine ar încerca să prădeze instituţia financiară, ar da piept cu un adversar pe măsură.
Vă mulţumesc, domnule paznic.
