Un bideu. Anul de graţie 2010. Adevăr sau provocare? O analiză atentă asupra necesităţii acestuia în spaţiul dumneavoastră.
Zilele acestea, am aflat că un prieten de-al meu are în casa în care locuieşte cu nevasta, unde vin socri şi prietenii cu sufletul deschis şi inima curată şi unde, în general, nu te-ai aştepta să existe căcaturi… un bideu. Adică, dacă eu m-aş fi dus la el în budă, nu m-aş fi aşteptat niciodată, dar niciodată, să găsesc un asemenea obiect sanitar. Cumva, trebuie să ai un fetiş pentru bideuri. Nu mă lăsa să cred că te cunosc ca om şi să-mi faci una ca asta: să ai bideu! E ca şi cum nu mi-ai fi spus chestiile alea intime, pe care noi, ca şi prieteni, ar fi trebuit să ni le împărtăşim.
Omu’ nu îşi foloseşte bideul. E stricat. Ba mai mult, nici soţia nu şi l-a dorit. “Aşa a vrut arhitectul care ne-a proiectat toată casa. A zis că e neapărat să avem un bideu”.
Nu vreau să discutăm despre avantajele igienice ale bideului, atâta timp cât tu, în buda personală, ai unul. Să înţeleg că e greu cu duşul? Poate, zic poate, aş accepta varianta de bideu la job, acolo unde nu poţi să te speli. Da’ acasă? Cât de lene trebuie să îţi fie ca să ajungi să îţi injectezi, de bună voie, apă în fund, când ai putea face duş? Ca să nu zic că pentru băieţi e şi o formă mai moderată de gayism.
Cine şi de ce s-ar trezi într-o dimineaţă să zică: “Moaa, de abia aştept să îmi trag un jet în popou?”
O variantă plauzibilă e că designerii ăştia de interior suferă de “injectopopou”, o boală care îi determină să viseze, picteze şi implementeze bideuri.