Am iniţiat pe twitter hashtag-ul #cliseeromanesti.
Putem spune că am declanşat Jihad-ul. Din spatele computerelor la care prestează, românaşii au început să scoată din ei. Şi, Doamne, multe au avut de scos: plase de rafie, bibelouri, mileuri, balcoane ticsite cu balast, supe de pui, “merge aşa”-uri, şi tot ce le-a mai trecut prin capul lor de românaşi, ţucă-i tata. Fără să se gândească prea mult, fără greţuri sau alte stări, fiecare a scotocit prin conştiinţa lui de român şi a scos la iveală adevărate perle naţionale. Rezultatul? Un soi de radiografie a poporului român. Cu bune, cu rele (mă hazardez să afirm că cele mai multe sunt rele). Unele sunt moştenite din generaţie în generaţie, altele sunt bine imprimate în codul nostru genetic şi ies la iveală în viaţa de zi cu zi. Cert e că sunt înfiorător de multe şi, unele, îngrijorător de odioase.
Nu ştiu dacă e de râs sau de plâns. Cu siguranţă că prima reacţie pe care o ai când scrollezi prin marea de românisme zămislite este amuzamentul. Apoi, stai să te gândeşti şi îţi dai seama: “Stai puţin, şi eu am folosit de foarte multe ori chestia asta”. Bine ai venit în clubul nostru, al românilor! E ţara salatei de boeuf şi a şniţelelor, ţara bacşişului, ţara lanţului de aur purtat peste bluză, ţara ghiululilor, ţara lui “bre”, “tu fată”, “prietene”. E ţara lui “pula mea” (unul dintre clişeele identificate şi promovate puternic).
Sunt chestii care ne definesc ca popor şi de care, probabil, nu vom scăpa niciodată. Stau pitite în adâncul conştiinţei noastre şi ies la iveală când nici nu ne aşteptăm. Izvorăsc din noi, din părinţii, bunicii noştri, vor izbucni, ca un geyser, din copiii pe care îi vom avea.
La finalul zilei, nu putem decât să punem capul pe pernă şi, după “Tatăl nostru”, să ne spunem în gând: “Ăştia suntem…”
PS: Oare cum arată #cliseeitaliene, #cliseeenglezeşti sau #clişeeportugheze?
LE: Da, ne lăudăm. Nu orice hashtag ajunge primul pe twitter în România.
